Din ianuarie viitor, Donald Trump se va întoarce la Casa Albă. Acest eveniment a deschis o dezbatere amplă în Europa cu privire la care ar putea fi liniile strategice ale politicii externe a lui Trump, legate de programele cercurilor „limităționiste”, și cum puterile bătrânului continent își pot întări apărarea, depășind „obstacolul” de a se considera garantate exclusiv de umbrela americană. Dezbatere care se strecoară în faldurile concurenței sistemice la nivel industrial între Statele Unite și Europa; întrebare pe ordinea de zi care, deși nu afectează mecanismul de alianță, care rămâne deosebit de solid, trebuie abordată pentru a analiza relația dintre cele două maluri ale Atlanticului în condiții egale.
Unul dintre elementele care se discută cel mai mult este cel al consolidarea bazei industriale europene de apărare, prin programe de cooperare pentru dezvoltarea și producerea de arme și sisteme continentale, care pot fi folosite în colaborare cu cele americane, dar care nu sunt dependente de SUA în ceea ce privește licența și componentele. O strategie „autonomă” pentru apărarea europeană nu poate fi construită decât pe termen lung, însă, atunci când neprevăzutele momentului, precum războiul din Ucraina, nu vor dicta linia politicii militare și a politicii industriale de urmat.
În acest moment, de fapt, este necesar să evidențiem cum, în ciuda sistemelor excelente produse în Europa, o autonomie strategică reală nu există și că forțele armate ale țărilor europene sunt dependente de armamentul achiziționat din Statele Unite sau produs sub licență. Acest lucru se datorează faptului că aliații europeni ai Americii au o problemă de economie politică în eforturile lor de producție de arme, legată de puterea de piață a Statelor Unite, rezultat al unor cheltuieli istorice mai mari decât cele ale Europei și cu o marjă largă de creștere, dar și faptul că, în special țările „mici” ale Uniunii, care au industrii emergente de apărare, văd producția sub licență ca un refugiu sigur de care nu se pot distanța.
Nu în ultimul rând, necesitatea ca Uniunea Europeană să se doteze cu instrumente supranaționale cât mai curând posibil (nu doar „euroobligațiuni de apărare” despre care se discută des) atât pentru finanțarea proiectelor de cercetare și dezvoltare, cât și de producție a sistemelor de armament concepute de organizații internaționale statale-industriale pe modelul celui creat recent pentru GCAP.
Deja în primul său mandat, Trump a lansat cea de-a cincea versiune a politicii de transfer de arme convenționale (CAT), cu scopul de a încuraja exporturile de arme ale SUA în străinătate, atât în rândul aliaților europeni, cât și în cadranul Indo-Pacific. Potrivit CAT, vânzarea de arme trebuia considerată ca un instrument de politică externă menit să deschidă canale preferenţiale pentru acele ţări care trebuiau incluse în aparatul de securitate al Washingtonului. În această problemă, alegerile administrației Biden nu s-au abătut prea mult de la linia trumpiană.
Printre altele, nu trebuie să fie de mirare că CAT-ul lui Trump se încadrează pe deplin în conceptul strategic de „America First”, deși nu poate fi încadrat după canoanele protecționiste ale politicii economice MAGA. Într-adevăr, politica de armament a lui Trump este menită să îmbunătățească „mecanica” sistemului de export.
Cu toate acestea, paradoxul „limitatorilor”, care urmăresc să promoveze împărțirea sarcinilor economice și militare ale NATO între aliații SUA, este că acest lucru implică și acceptarea unei concurențe transatlantice mai echilibrate în apărare și industrie.
Foto: Armata SUA