Pe lângă faptul că reprezintă un exemplu șocant de agresiune instituțională, declarațiile vicepreședintelui JD Vance la Conferința de Securitate de la München de la mijlocul lunii februarie și acum celebra ambuscadă în fața camerelor, complotată cu Trump împotriva președintelui Volodymyr Zelenskyy înOval Office din 28 februarie, mărturisesc un pasaj geopolitic fundamental: Statele Unite nu mai sunt dispuse să asigure securitatea și apărarea partenerilor săi europeni.
Din această presupunere, simptomatică a unei revoluții copernicane în geopolitică și relații transatlantice, bătrânul continent1 ar trebui să începem să redeschidem dezbaterea asupra necesității de a ne dota cu o „armata europeană”. Această perspectivă era deja discutată la începutul anilor 1950 ai secolului trecut, când Planul Pleven – numit după fostul premier francez, René Pleven, principalul susținător, alături de Alcide De Gasperi, al creării unui Comunitatea Europeană de Apărare (CED) – a fost prăbușită în urma eșecului Franței de a ratifica Tratatul în 1954. În anul următor, intrarea Germaniei în NATO a rezolvat în cele din urmă problema reînarmarii Germaniei care a determinat propunerea CED.
Deși Uniunea Europeană nu are în prezent o armată proprie, în ultimii treizeci de ani au fost făcuți câțiva pași în direcția unei mai mari cooperări în domeniul apărării comune. Prima forță multinațională la nivel de corp a fost reprezentată de Eurocorpul2, înființată în 1992 pe baza unei inițiative franco-germane. Acestea au fost urmate de introducerea Politica externă și de securitate comună (PESC) în 1993 și, zece ani mai târziu, a Politica comună de securitate și apărare (PSDP). Alte inițiative notabile recente includ crearea Fondului European de Apărare pentru perioada 2021-2027 cu un buget de 7,9 miliarde EUR, precum și documentele declarative comune referitoare la Busolă strategică3 din 2022 și până la Strategia industrială de apărare din 2024. Cu toate acestea, cel cerinta unanimitatii Pentru majoritatea deciziilor de politică externă și de apărare, dificultățile de coordonare centrală și un buget limitat au constituit imediat obstacole concrete în calea eficacității acestor politici și a inițiativelor de sprijin aferente.
Astăzi, condițiile s-au schimbat. În istoria relațiilor cu partenerii săi militari din NATO, recenta dezangajare a SUA se ciocnește de opoziția repetată a Washingtonului față de crearea unei apărări europene pe deplin integrate în numele Principiul neduplicării4, mai ales în prezenţa unor structuri deja integrate (şi conduse de SUA) la nivelul NATO. Având în vedere necesitatea, dictată de evoluțiile internaționale contingente, de a redeschide dezbaterea privind crearea unei forțe de apărare comunitare, principalele probleme pe care Uniunea Europeană ar trebui să le abordeze printr-o analiză structurală (evitând întâlnirile improvizate la Paris, ed) poate fi împărțit în două blocuri mari: aspecte tehnico-operaționale (micro) e aspecte ale sustenabilității politice și economice (macro).
Primele includ considerații tehnice referitoare la factorii de stimulare și logistică, capacități de formare și durabilitate operațională, evaluări privind interoperabilitatea forțelor armate și considerații privind conducere comanda.
Acestea din urmă includ evaluări macroeconomice referitoare la bugetul disponibil și prioritățile bugetare rezultate, considerente politice interne în ceea ce privește acceptarea de către opinia publică din statele membre individuale și aspecte de compatibilitate cu tratatele UE actuale.
Despre factori favorizanți (facilitator), adică prin aceste elemente transversale care permit exploatarea potenţialului maxim al capacităţilor operaţionale, unii dintre principalii factori asupra cărora UE va trebui să se concentreze suntmodernizare tehnologică, mobilitate integrată, interoperabilitate și formare comună. Potrivit unui sondaj recent realizat de Apărare știri5, rezultat al răspunsurilor a 17 analiști din industrie, în absența sprijinului SUA, forțele europene ar trebui să consolideze semnificativ aceste facilitator pentru a recupera decalajul cu Rusia (un termen de comparație nealeatoriu). Rezultatele sondajului evidențiază modul în care, în funcție de capacitatea operațională (capacitate) în curs de examinare, decalajul nu există (de exemplu, pentru Comunicații prin satelit6), poate fi redusă în 3-5 ani (de exemplu, pentru Comandă și control pe câmpul de luptă7) sau în 5-10 ani (de exemplu, pentru Lovitură la distanță lungă8).
Cu privire la interoperabilitate a forțelor armate, aceasta ar necesita neapărat o mai mare armonizare a echipamentelor și a sistemelor de armament de la origine (prin definirea unei politici industriale comune9), formarea și educația comună și prezența unui proces de de achiziții publice unic și împărtășit.
În schimb, tema conducerea de comandă se dovedeşte a fi cel mai delicat aspect tehnico-operaţional şi cu cele mai mari implicaţii politice. Deși există deja o formă embrionară a unui comandament european unificat pentru operații de menținere a păcii (sub umbrela PSAC) și ținând cont de posibilitatea creării unui sediu UE ca fiind deloc exagerată, există obstacole de natură extra-operațională. După cum se notează în aceeași revistă online de către alți autori10, o comandă unificată a forțelor armate ale statelor membre UE care nu include un rol supraordonat pentru Franța, având în vedere capacitatea de descurajare nucleară a Elysée, este pur și simplu de neconceput. Cu toate acestea, o supunere totală către Paris a activelor militare și strategice ale altor state europene pare greu de realizat, în lumina rivalității interne.
În ceea ce privește considerente macroeconomice, înființarea unei armate europene ar necesita o creștere a cheltuielilor curente ale țărilor europene individuale dedicate apărării. Dintre cei 32 de membri ai NATO, Doar 23 au atins pragul de 2% din PIB în cheltuielile de apărare în 2024, deși acest prag a fost definit ca „învechit” de actualul secretar general al Alianței Atlantice, olandezul Mark Rutte. Conform previziunilor recente, la cheltuielile curente ale țărilor europene ar trebui adăugate în total între 250 și 280 de miliarde de dolari pe an, chiar dacă Aceste cifre ar putea scădea odată cu consolidarea economiilor de scară și a proceselor de cumpărare centralizate, la scară largă.11. Mai mult, unii autori12Ei au teoretizat, de asemenea, înființarea unui fond european alimentat de emiterea de noi datorii comunitare pentru a crește cheltuielile pentru apărare, dar această ipoteză va trebui să facă față presiunilor din Europa de Nord pentru un nou val de austeritate impozit.
Totuși, cel mai delicat capitol rămâne cel politică internă, considerând tendința adânc înrădăcinată în rândul popoarelor europene de a considera cheltuielile pentru apărare o risipă de resurse. Prin urmare, va fi esențial ca guvernele naționale să crească gradul de conștientizare în rândul cetățenilor., pentru a face pe oameni să înțeleagă necesitatea esențială a unui angajament economic substanțial în acest sens, chiar în detrimentul altor capitole de cheltuieli publice.
În cele din urmă, un aspect birocratic și politic va fiidentificarea temeiului juridic în cadrul tratatelor europene (TUE și TFUE) și aleacquis-ul comunitar care legitimează crearea unei armate europene. Articolul 42,7 poate avea această funcție. 5 din TUE, care urmează și depășește art. 20 NATO, instituind obligația legală de apărare colectivă în caz de agresiune împotriva unei țări membre. În cele din urmă, va trebui demarat un proces (rapid) de actualizare a tratatelor, ținând cont de posibile formule cu geometrie variabilă – precum condițiile de „opt-out” sau modalitățile de „cooperare sporită” (articolul XNUMX din TUE) – care permit statelor membre cele mai reticente (gândiți-vă la Austria neutră sau Ungaria nealiniată) să se elibereze de orice plan de integrare fără a încetini alte angajamente.
Pe scurt, calea către crearea unei armate europene este plină de provocări pentru UE și va implica o revizuirea propriilor scopuri: o uniune supranațională care nu este doar politică și economică, ci și defensivă.
Dacă UE va reuși să depășească obstacolele operaționale și politice ale actualului scenariu internațional, încărcat de incertitudini și tensiuni până acum, aceasta ar putea deveni ocazia de a construi o nouă Uniune Europeană, mai puternică și mai unită, sau cum ar spune vorbitorii de engleză. „o binecuvântare deghizată”.
1 Acest articol examinează provocările și problemele critice legate de crearea unei armate europene, cu accent exclusiv pe statele membre ale UE. Pentru simplitate și coerență analitică, Regatul Unit este exclus din această discuție pentru a pune un accent mai mare pe dinamica apărării în contextul integrării europene, mai degrabă decât într-o perspectivă transatlantică mai largă.
2 Din 2002 au fost clasificate ca forțe de reacție rapidă (Forțe dislocabile rapid). În prezent au puțin peste o mie de membri.
3 Un interes deosebit pentru scriitor este momentul publicării acestui document al Consiliului Uniunii Europene, publicat în martie 2022, la mai puțin de o lună de la agresiunea rusă împotriva Ucrainei, care demonstrează direcția clară a legăturii de cauzalitate (dacă mai era necesar să o reiterăm) dintre agresiunea rusă și rearmarea europeană.
4 Atribuit „modelului 3 x 3 x 3” de la începutul anilor 2000, este o sinteză teoretică a trei propoziții declarative diferite care pot fi rezumate prin tripticul 3D, 3I și 3C. Unde „3D-urile”, teoretizate de Madeleine Albright, secretar de stat pentru administrația Clinton, constau în: Fără duplicare, fără discriminare și fără decuplare. „Cei 3I” au fost în schimb proclamați de secretarul general al NATO, Lord Robertson, pentru a reitera importanța unor concepte legate de relațiile dintre aliați: Îmbunătățire, incluziune și indivizibilitate. În timp ce doctrina „3C” poate fi urmărită până la teoriile post-11 septembrie: Încredere, capacități și angajamente (vezi de asemenea Principii fundamentale ale echilibrului căutat între PESA și NATO, Centrul Italian pentru Studii pentru Pace, 2000).
5 Luați în considerare lacunele: lista de sarcini a Europei pentru apărare fără SUA, Ruitenberg R., Știri de apărare, 2025.
6 pentru Comunicații prin satelit Acestea sunt legături de comunicații prin satelit sigure și fiabile, care deservesc forțele armate pe zone mari.
7 pentru Comandă și control pe câmpul de luptă (C2) Se referă la ansamblul de sisteme și procese utilizate de comenzile militare pentru a dirija și coordona forțele în timpul operațiunilor.
8 pentru Lovitură la distanță lungă Se referă la capacitatea de a ataca la distanță lungă.
9 În acest sens, a se vedea și recomandările cuprinse în Raport privind viitorul competitivității europene de Mario Draghi (2024), capitolul 4 „Creșterea securității și reducerea dependențelor”, paragraful „Agregarea cererii și integrarea activelor industriale de apărare”.
10 Armata europeană: un drum care duce la Elysée?, Ciocchetti T., Apărare online, 2022.
11 Acoperire optimă cu distribuție asimetrică a informațiilor: pentru a explica minunile terorii național-socialiste din timpul celui de-al doilea război mondial, Revista de Științe Economice și Sociale 118: 275–294, Streb, J. și S. Streb, 1998.
12 Armele și creșterea: consecințele economice ale consolidării apărării, Raportul Kiel 2, Institutul Kiel, Ilzetzki, E., 2025; Identificarea șocurilor legate de cheltuielile guvernamentale: totul este în timp, Jurnalul trimestrial de economie 126(1): 1–50 Ramey, V.A., 2011
