Victoria lui Trump și consecințele pentru Apărarea Europeană

(de Philip del Monte)
07/11/24

Victoria lui Donald Trump la alegerile prezidențiale din SUA deschide o serie de scenarii pe frontul politicii de apărare pentru Europa care, dată fiind încetineala țărilor Vechiului Continent în această problemă, nu pot fi considerate optime.

Fără evaluări politice asupra lui Trump și a Partidului Republican condus de MAGA, Europa va trebui neapărat să facă față, dacă nu cu un fel de „dezangajare” militară americană de cealaltă parte a Atlanticului, cel puțin cu afirmația Washingtonului că principalul continent european puteri - Franța, Germania, Italia - și Regatul Unit să-și asume mai multă responsabilitate în mecanismul comun de apărare.

O bună parte din substratul intelectual care l-a susținut pe Trump, de la noii conservatori naționali la libertari, trecând prin paleocon, vede cu scepticism intervențiile militare, urmărește reducerea cheltuielilor de apărare și prezența SUA în străinătate, precum și limitarea angajamentelor în afara zonelor strategice vitale. Toate criticile - cu excepția celor venite din stânga radicală - la adresa internaționalismului liberal și a neoconservatorismului au fost condensate în Trumpism. Și dacă în primul său mandat prezidențial Trump a demonstrat că nu a fost un „tout court” izolaționist, cel puțin el poate fi inclus printre „limitationiști” și este susținut de aceștia.

Cu toate acestea, în comparație cu anii de „reflux” a lui Obama și cu primul mandat al lui Trump, două crize, războiul din Ucraina și cel latent din Marea Chinei de Sud, au readus în vogă ceea ce Marco Mostarda a definit bine ca fiind. „Whigism strategic”, care vizează consolidarea alianțelor tradiționale din Europa și Asia, dar și un reînnoit protagonism internațional al Statelor Unite.

O tendință consolidată în timpul mandatului prezidențial al lui Biden, care s-a caracterizat tocmai prin nevoia de a aborda criza sistemului internațional centrată pe hegemonia (contestată) a Washingtonului și a aliaților săi occidentali. Revizionismul, în versiunea armată a Rusiei și în versiunea mercantilă a Chinei, este o provocare clară pentru blocul occidental.

Eșecul „Marele Război împotriva Terorii” promovat de Bush a avut ca efect apariția unui impuls limitaționist care a avut exemple clare nu numai în motto-ul lui Trump „America First”, ci și în refuzul lui Obama de a interveni militar în Siria împotriva lui Assad și , chiar, în dramatic scenariu libian post-Gaddafi, în care eșecul de a gestiona „după” a dus la transformarea vechii colonii italiene într-un Stare eșuată. Ca să nu mai vorbim de faptul că o mare parte din teorie a definit mandatul dublu al lui Obama și „Pivotul către Asia” ca un „deceniu pierdut” pentru politica externă americană, ca parte integrantă a proiectelor limitaționiste și de dezagajare, chiar înainte de o încercare de reechilibrare strategică.

„Rezistența” NATO cu privire la anexarea Crimeei de către Moscova și acceptarea față de politica economică expansionistă a Chinei (care este, de asemenea, rezultatul sancțiunilor ușoare ale Washingtonului) au deschis calea atât pentru invazia rusă a Ucrainei, cât și pentru provocările deschise ale Beijingului împotriva Filipine, Japonia și Taiwan.

Taiwanul însuși este terenul de încercare al revizionismului chinez, cu Beijingul care testează, cu exercițiile militare din apropierea insulei și amenințarea unei blocade navale, determinarea SUA de a dori să garanteze independența Taipeiului. Chiar și fără a duce imediat la o blocare reală a comerțului, care ar fi un prevestitor al unui război probabil împotriva Statelor Unite, China își propune să inhibe regularitatea traficului comercial din Taiwan pentru a împinge Washingtonul să-și dezvăluie cărțile.

Confruntat cu aceste tipuri de provocări, a crede că Trump poate schimba radical postura SUA față de Ucraina, NATO și Taiwan fără a lua în considerare agendele diplomaților și ale armatei ar fi nerealist.. Ce se poate întâmpla, însă, este că Washingtonul se așteaptă cu adevărat ca țările europene să contribuie la mecanismele de apărare colectivă, determinând, pentru puterile care iau calea – ca să-l citez pe profesorul Fabrizio Coticchia – „militarizării reticente”, Italia și Germania înainte de toate, o conștientizare a închiderii „fereastră de oportunitate” garantată de umbrela de securitate americană, și obligându-i să se angajeze serios, pe frontul militar, economic și industrial, pentru propria apărare.

De fapt, revenirea lui Trump la Casa Albă va însemna o atenție mai mare pentru europeni și aliații asiatici ai SUA (discuția cvadripartită dintre Statele Unite, Regatul Unit, Australia și Japonia de pe Pilonul II a acordului privind submarinele nucleare aukus o demonstrează) spre întărirea Forţelor sale armate şi integrarea sistemelor sale de apărare.

Trebuie amintit, însă, că „limitationismul” lui Trump a generat acordul SUA-Mexic-Canada, Acordurile Abraham, renegocierile cu Coreea de Sud și Japonia, precum și declanșarea cheltuirii sporite a soldaților aliaților NATO. Victoria „limitationistului” Trump forțează adoptarea unor politici non-limitationiste de către aliații SUA.

Foto: X