Butoiul de pulbere Serbia: Dacă protestele declanșează o (nouă) criză politică în Balcani

Novi Sad, februarie 2025. Au trecut aproape patru luni de la prăbușirea unui adăpost de la gara celui de-al doilea cel mai populat oraș din nord-vestul Serbiei, soldând cu 14 morți și zeci de răniți.¹ Un eveniment care a declanșat o serie de proteste aproape neîntrerupte în toată țara și în special în capitala Belgrad, ale cărei drumuri principale au rămas complet blocate timp de douăzeci și patru de ore în ultimele săptămâni datorită unei acțiuni coordonate a mii de manifestanți care au ieșit în stradă pentru a-și exprima disensiunea față de corupția generalizată și nemulțumirea generală față de situația din fosta republică iugoslavă.²

În fruntea protestelor sunt tineri, foarte tineri și mai ales studenți, care - indiferent de încercările necruțătoare de reprimare a disidenței populare ale forțelor de poliție sârbe - ocupă universitățile de luni de zile, defilând pe străzile capitalei, defilând pe jos peste 60 de mile până la Novi Sad, cu sprijinul deplin al populației care nu s-a oprit să ofere mâncare și măcar băuturi calde gratuit la Belgrad.³

Acțiunile nu au mers fără consecințe: în fața unei țări în flăcări, gestionarea stângace de către guvern a demonstrațiilor a dus la demisia prim-ministrului Miloš Vučević,⁴ deschizându-se la posibilitatea unor noi alegeri. O criză politică de importanță nu mică, deși retrogradată prompt de președintele Vučić într-o vizită la Banja Luka⁵ la o simplă ingerință a agenților străini de origine occidentală neprecizată, în încercarea de a menține împreună frontul intern și de a evita o prăbușire completă a echilibrului politic sârbesc.⁶

Subiectul protestului popular dur, pe lângă corupția deja cunoscută pe scară largă, este opacitatea cu care sunt gestionate noile proiecte de infrastructură aflate în prezent în construcție în Serbia.⁷ Un aspect de o relevanță deosebită dacă se citește prin prisma competiției geopolitice dintre marile puteri din zona balcanică: gara Novi Sad, renovată abia în martie 2022, face parte din proiectul mai amplu finanțat aproape în întregime de Beijing pentru legătura de mare viteză între Belgrad și Budapesta.⁸

Un exemplu clar, printre multele care se găsesc în Serbia, a modului în care Beijingul încearcă să opereze o pătrundere economică constantă „în stil chinezesc” nu doar pentru a-și consolida ponderea geopolitică în Balcani, ci și pentru a realiza scopul mai larg de a-şi extinde influenţa în Europa. De aici și interesul pentru Serbia și zona balcanică: o rută directă de tranzit către Bătrânul Continent, de urmat după ce deja intrase cu bubuitură cu ușa larg deschisă de greci cu vânzarea dreptului de proprietate asupra portului Pireu, acum două treimi în mâinile gigantului chinez Cosco Shipping.⁹ Și dacă zona balcanică pare instabilă din punct de vedere politic, etnic și social, nu contează puțin: este încă o oportunitate de a aplica în mod ortodox ceea ce s-a făcut de la lansarea O centură, un drum a devenit modus operandi al Beijingului – neamestecul în treburile interne ale unui stat străin, dezinteresul pentru respectarea drepturilor omului la nivel local, pârghie geo-economică cu posibilitatea de a face țara supusă investițiilor chineze alunecare în „capcana datoriilor”. O expresie care amintește de vremurile vechi ale Consensul de la Washington, dar că în Balcani nu mai vede (în momentul de față) rolul principal al Statelor Unite, ocupate cu reducerea angajamentelor sale internaționale doar față de zona Indo-Pacific și, prin urmare, pe deplin interesată de delegarea conducerii afacerilor balcanice către Uniunea Europeană.

Dar chiar și sârbii înșiși au îndoieli cu privire la implicarea europeană și la succesul intențiilor americane: procesul de aderare la Uniunea Europeană este în impas, Kosovo rămâne o problemă departe de a fi rezolvată, iar ambițiile de independență ale Republicii Srpska – parte geografică a Federației Bosniei și Herțegovinei – nu fac decât să arunce combustibil pe focul ultranaționalismului sârb. Situație în care președintele Vučić nu are de ales decât să joace echilibrul: lider al unei țări în căutarea unei greutăți (geo)strategice, de când Trump a preluat mandatul la Casa Albă, Vučić a încercat în repetate rânduri să adopte o politică externă „multi-vectorală” față de marile puteri care orbitează în jurul Serbiei, pentru a-și optimiza cât mai mult poziția geografică în scopuri politice.

Dacă din 2022 Belgradul s-a aliniat dialectic cu Rusia în această problemă dosar Ucraina ignorând în TOTO Apelul Bruxelles-ului de a adopta sancțiuni împotriva președintelui rus Putin și a lui anturaj politice si economice,¹⁰ Mai recent, Vučić s-a distanțat în mod ambiguu de Moscova, dând înapoi la o serie de contracte militare semnate cu Kremlinul.¹¹ Din nou, în favoarea Beijingului: Armele rusești au fost de fapt înlocuite cu echipamente chinezești – trebuie menționat că Serbia, un jucător regional în afara arhitecturii de securitate a NATO, este singura putere de pe continentul european extins care deține sistemul de apărare aeriană FK-3.¹²

Dacă Rusia pare să se retragă în prezent pe partea balcanică din cauza angajamentelor sale militare în Ucraina, pentru a profita de tumult regional este Turcia, care prin exploatarea prezenței diversiunilor internaționale încearcă să scoată (sau să ia înapoi) într-o perspectivă pan-turcă acel spațiu deja deținut de Imperiul Otoman în secolele premergătoare dizolvării sale.. Turcia lui Erdogan – datorită unui trecut de dominație otomană – poate conta de fapt pe afinități etnice și religioase cu regiunea, aspect care nu poate fi replicat de nicio altă putere mondială. Din acest motiv, pe lângă recrutarea militară și comerțul cu faimoasele drone Bayraktar TB2, Ankara a folosit influența religioasă și culturală constantă ca mijloc de putere moale care se manifestă mai ales în difuzarea – dacă nu în adevăratul succes nestăpânit – a serialelor de televiziune de producție turcească în rândul marginilor mai tinere ale societății balcanice.¹³ Acest lucru nu se poate aplica însă tuturor țărilor din zona balcanică: aspectul cultural și religios este atenuat considerabil cu Serbia – cu populație slavă și ortodoxă – iar pătrunderea spre Belgrad este încetinită nu doar de legăturile istorice ale țării cu Moscova, ci și de relațiile foarte strânse dintre Ankara și Pristina (de exemplu, prima țară care a încheiat acorduri comerciale cu Kosovo).

În acest ultim punct, soldații turci abundă în rândurile KFOR, iar Erdoğan laudă frecvent ideea „un popor, două state” deja folosită în mod obișnuit în ceea ce privește Azerbaidjan, care în versiunea kosovară spune: Turcia limba Kosovo, limba turcă, „Turcia este Kosovo, Kosovo este Turcia”.¹⁴

Nu în ultimul rând, amintirea participării Turciei la operațiunile NATO care au culminat cu bombardarea Belgradului din 1999 este vie în memoria sârbilor, la fel ca și conștientizarea priorităților strategice ale Turciei în Balcani în ceea ce privește controlul coridoarelor energetice din Caucazul de Sud.

În orice caz, cert este că jocul marilor puteri din Balcani începe să dea primele semne de slăbiciune. Cea care plătește prețul este stabilitatea Serbiei, care a fost întotdeauna vulnerabilă la scânteile de la butoiul de pulbere din Balcani. Ceea ce ar putea – după cum arată protestele studențești – să trimită o undă de șoc pe tot continentul european vecin, vinovată de simple observații trecătoare și de o profunzime și mai puțin strategică într-o zonă de interes primordial pentru instituțiile de la Bruxelles (dacă nu chiar pentru o casă europeană comună) și pentru Roma în primul rând.