Premierul libian, Osama Hamad, apropiat de mareșalul Khalifa Haftar, a instituit un bloc pentru producția de petrol. Așa cum serviciile esențiale ale Băncii Centrale din Libia sunt suspendate din cauza conflictului politic dintre Tripoli și Benghazi cu privire la guvernatorul Siddiq al Kabir.
Kabir, bine privit de multe cancelarii occidentale, are și sarcina de a finanța atât guvernele Tripolitaniei, cât și pe cel al Cirenaica, rivale între ele. De când este în funcție, Kabir a susținut mai degrabă financiar Cirenaica dominată de mareșalul Khalifa Haftar – și din care provine Hamad – decât Tripolitania, guvernată de Abdulhamid Dabaiba.
Deși compania petrolieră de stat NOC nu a confirmat încă blocada, Haftar are deja suspendată producția în câmpul Sharara de câteva săptămâni. Situația din Libia ar putea degenera din nou în ciocniri între miliții.
ENI monitorizează situația, dar blocarea comună a petrolului și a liniilor de credit nu aduce beneficii nici companiei, nici Italiei. Guvernul Meloni, de fapt, tot în virtutea „Planului Mattei”, s-a expus puternic în Libia, deschizându-se lui Haftar în căutarea stabilității.
Sunt unele probleme care împletesc interesele politice cu cele economice italiene în Libia și care se încadrează, cel puțin din punct de vedere teoretic, în profilul strategic al „Planului Mattei”: mai ales reconstrucția Dernei și cea a aeroporturilor țării. , împreună cu reactivarea rutelor aeriene. Mai mult, ar fi greșit să restrângem interesele Romei în Libia doar la domeniul energiei și petrolului (oricât de fundamentale) sau la lupta împotriva traficului de migranți. Reconstrucția infrastructurilor esențiale cu valoare strategică în țările devastate de conflicte și urgențe a fost întotdeauna una dintre pârghiile acțiunii italiene în lume; s-ar putea spune că aceasta a fost la un moment dat parte din „sfera sa creativă” a politicii sale externe.
Astăzi acest tip special de putere moale care împletește economia și relațiile politice și personale este înscris în logica unui atlantism care s-a întărit și ținând cont și de prezența forțelor ruse în arme. Corpul Africii (ex Wagner) în Cirenaica și turcii (care joacă un joc individual în NATO) în Tripolitania.
Desigur, într-o țară aflată în război civil – luptat sau latent – nu se poate aștepta să nu-și susțină afacerile în umbra armelor. Situația este mult mai complexă pentru companiile italiene din Libia în comparație cu vremurile lui Gaddafi. Totuși, aceasta nu înseamnă că Roma nu poate căuta o cale alternativă pentru a încuraja investițiile în fosta sa colonie.
Pentru a face acest lucru este inevitabil să încercăm să dialogăm cu toate părțile implicate. Aceasta ar explica și dorința guvernului de a deschide un canal politico-diplomatic cu Haftar. Oportunitatea de a fi interlocutorul privilegiat al Tripolitaniei a fost pierdută în 2019, când Roma a refuzat să sprijine militar executivul lui Sarraj împotriva milițiilor lui Haftar, ajungând să fie precedată de Turcia (greșeală gravă, a doua deosebit de gravă după gestionarea proastă a conflictului împotriva lui Muammar Gaddafi din 2011), refuzul de a vorbi cu Cyrenaica ar fi fost o greșeală gravă.
Din acest punct de vedere – târând cu el însă și alte probleme – abordarea realistă a „Planului Mattei” ar putea atenua ceea ce a fost întotdeauna una dintre limitele politicii Romei în Libia, adică un număr limitat de interlocutori. Rușii consideră Tobruk ca fiind portul de referință pentru sosirea armelor vizateCorpul Africii, la fel cum ar fi dificil să nu observăm sprijinul chinez pentru Benghazi. Dar în politică fiecare spațiu lăsat gol este ocupat de oponenți și să nu dorească în continuare să vorbească cu Haftar pentru a urma dictatul ONU - care în urma crizei Dabaiba și-a pierdut toată credibilitatea - ar risca să strice proiectele italiene din (fostul) Al patrulea mal.
Foto: Președinția Consiliului de Miniștri
