Libia în frământări: Turcia avansează, Italia pierde teren și riscă să fie înlăturată

În timp ce Statele Unite și Federația Rusă se pregătesc să înceapă negocierile pentru a ajunge la un compromis necesar pe pământul ucrainean, dând astfel o nouă formă relațiilor lor și monopolizând efectiv atenția deja precară a presei și a opiniei publice din țara noastră, Libia clocotește. Concentrându-se aproape exclusiv pe controversatul caz al-Masri, riscul este ca Italia să-și îndepărteze atenția de la cel mai semnificativ eveniment care s-a petrecut recent în acele latitudini: „demisiile”¹ de Farhat Bengdara în fruntea Corporation National Oil; criza migrației potențial dăunătoare pentru țara nord-africană evidențiată de recentul raport Copasir²; demonstraţiile de forţă, atât ale Guvernului de Unitate Naţională³ cea a Guvernului de Stabilitate Naţională⁴, să mențină o stăpânire fermă asupra zonelor lor de influență respective; Dorința alarmantă a Turciei de a deveni un jucător dominant în sectorul energetic al Libiei⁵; în sfârşit, consolidarea rusă în sudul şi estul fostului ţărm al patrulea. Dar să procedăm în ordine.

Noul an în Libia a început cu o operațiune militară la scară largă a Guvernului de Unitate Națională. Axată inițial pe orașul de coastă al-Zawiya, la 40 km vest de Tripoli, operațiunea a răspuns nevoii de eradicare a rețelelor de trafic de persoane, droguri și combustibili.⁶, precum și în securizarea dotărilor rafinăriei orașului, a doua ca mărime din țară⁷. Având în vedere succesele obținute, operațiunile au fost extinse pentru a ajunge în orașul Zuwara, nu departe de punctul de trecere a frontierei Ras Ajdir, lângă granița cu Tunisia.⁸.

În același timp, trupele lui Armata Națională Libiană, sub comanda șefului de stat major al forțelor terestre, Saddam Haftar, a lansat o operațiune în al-Qatrun, în sud-vestul țării, în apropierea granițelor cu Niger și Ciad.⁹. Deși motivele invocate pentru această operațiune au inclus și eliminarea mercenarilor și a bandelor de infractori implicate în diferite tipuri de trafic ilicit, se pare că a fost vorba de o reglementare de conturi între facțiunile din cadrul Armata Națională Libiană. Ciocnirile care au avut loc ar fi o altă schimbare a alianțelor între triburi Tebu, Awlad Sulaiman e Warfalla. Clanul Haftar, după ce a desființat brigada 128 - care funcționează în cadrul LNA și era compus în mare parte din grupuri ciadiene aparținând tribului Awlad Sulaiman e Tebu – a lansat operațiunea de combatere a contrabandei împotriva presupușilor mercenari ciadieni pentru a-i dezarma pe foștii aliați de acum¹⁰ și să-și asume controlul direct asupra unei zone de frontieră importantă din punct de vedere strategic.

Pe lângă operațiunile militare desfășurate de ambele facțiuni politice libiene, în ultima lună a avut loc și un fel de reorganizare economică și financiară a unei instituții cheie, Corporation National Oil. În urma demisiei președintelui Bengdara, frâiele instituției au fost încredințate lui Masoud Suleman. Deși poate părea o simplă schimbare la vârful NOC, noul președinte face schimbări structurale. Una dintre acestea se referă la oprirea planificată, programată pentru 1 martie viitor, a programului de schimb țiței contra combustibil.¹¹. Acest sistem, deși permite unei țări deseori lipsite de numerar să își satisfacă nevoile zilnice de combustibil, a alimentat, de asemenea, corupția locală și influența puterilor străine. Urmând exemplul predecesorului său, Suleman va căuta să atragă investiții străine menite să crească atât producția de țiței, cât și rafinarea.¹².

Guvernul Unității Naționale, reprezentat de ministrul de Interne Emad Trabelsi într-un interviu acordat unui canal de televiziune libian¹³, a cerut, de asemenea, o mai mare implicare a națiunilor europene în problema imigrației. Plângând prezența lui trei milioane de imigranti asupra ponderii stabilității politice, economice și chiar sociale a țării, ministrul a indicat posibilitatea de a recurge la expulzări forțate.¹⁴ pe modelul Statelor Unite. Apare o discrepanță puternică între cifrele dezvăluite de Trabelsi și cele făcute publice de raportul Copasir¹⁵; acesta din urmă estimează că 700 de mii de imigranți sunt prezenți în prezent pe teritoriul libian. Numărul real ar putea fi probabil undeva la mijloc.

Prin urmare, adăugând nevoia Libiei de a-și crește producția de țiței și de a controla fenomenul migrator, Italia și Guvernul Unității Naționale ar putea da un punct de cotitură relațiilor lor. Roma, pentru a-și menține poziția economică privilegiată în Tripolitania și, poate, a o extinde în restul țării, trebuie să fie pregătită să-și asume responsabilități mai mari, sub pedeapsa de a fi exclusă definitiv.. Este vorba despre echilibrarea influenței noastre economice asupra Tripoli - rămânem ferm pe primul loc ca piață de export pentru mărfuri libiene și în curând comerțul bilateral va depăși 10 miliarde de euro -¹⁶ cu o influenţă politică mai mare. Dar cum?

Subordonarea unui angajament economic mai mare al Peninsulei din Libia, atât prin investiții directe care vizează creșterea producției de hidrocarburi, cât și finanțări limitate la gestionarea imigrației, în schimbul unei revizuiri a uzinei MIASIT.¹⁷. În concluzie: să-și sporească expunerea economică față de Libia, sporind în același timp prezența militară. Investind din ce în ce mai multe resurse într-una dintre cele mai instabile și corupte țări din lume¹⁸, fără garanții de securitate adecvate, riscurile fiind contraproductive.

Turcia, adevăratul punct de referință politic pentru guvernul Dbeibah, face, de asemenea, eforturi pentru a-și spori influența economică, inserându-se în disputa cu privire la resursele energetice enorme ale Libiei. Cuvintele directorului general al Corporation Petroleum Turc (TPAO), Ahmet Turkoglu, la Summit-ul pentru energie și economie din Libia ianuarie trecut „Am investit în trecut, dar din păcate a trebuit să plecăm, acum plănuim să reconstruim relații și suntem gata să investim miliarde de dolari în acest potențial”¹⁹. Cuvinte perfect compatibile cu cele ale ministrului petrolului și gazelor din Guvernul Unității Naționale, Khalifa Abdulsadek, care a indicat cifra de patru miliarde de dolari pentru a ajunge la cota de 1,6 milioane de barili de petrol produși pe zi și a reveni la nivelurile anterioare imploziei regimului Gaddafi.²⁰. Când Ankara a adăugat o influență economică considerabilă autorității politice deja semnificative pe care a dobândit-o, va putea, din nou, prin Guvernul de Unitate Națională, să ceară trupelor italiene să-și părăsească pozițiile din Tripoli și Misurata, așa cum s-a încercat în 2022.²¹, poate reușind de data asta.

Împărțirea turco-rusă a Libiei este aproape completă. Moscova, pentru moment, controlează cinci baze aeriene împrăștiate între Cirenaica și Fezzan (al-Khadim, al-Jufra, Brak al-Sham, al Qardabiya, Maaten al-Sarra)²² dar nu i s-a acordat nicio bază navală. Din acest motiv, recent a fost ratificat un acord între Federația Rusă și Republica Sudan pentru utilizarea bazei navale Port Sudan din Marea Roșie.²³. Acesta din urmă va permite Marinei Ruse să se stationeze pe una dintre cele mai aglomerate căi maritime comerciale din lume, apropiindu-o de puterile deja prezente în statul de jandarmi Djibouti, dar nu poate fi considerată o alternativă valabilă la baza navală din Tartus din Siria.

Este posibil să se prevadă o creștere a tensiunilor dintre Statele Unite și Turcia în următoarele luni. Printre diferitele puncte de contact probabile dintre Washington și Moscova ar putea fi și voința comună de a limita aparentul Ascensiunea de neoprit a Ankarei. Italia, din ce în ce mai amenințată de avansul turcesc în străinătatea sa apropiată, din Libia până în Albania, ar avea astfel posibilitatea de a reechilibra echilibrul de putere cu Ușă sublimă. Deși prezența turcilor în Țara Vulturilor nu este la fel de răspândită ca în Cirenaica, ea trebuie ținută sub observație atentă. În acele latitudini, Ankara își proiectează influența prin împărtășirea afinităților culturale, identitare și religioase rezultate din dominația otomană veche de secole, obținând succese notabile. Zona de colaborare cea mai strânsă este însă cea militară. Albania, conștientă că umbrela SUA nu mai aruncă o umbră mare, își propune de multă vreme să-și modernizeze armata și din acest motiv s-a întors spre Türkiye. Așadar, forțele armate albaneze sunt antrenate de cele turcești și aprovizionate cu infamele drone, așa cum sa întâmplat în octombrie anul trecut.²⁴. Toate acestea în urma dorinței anatoliei de a deveni o putere stabilizatoare în fragila regiune balcanică.

Raportul recent Copasir²⁵, prin propunerea înființării unei misiuni permanente NATO în Libia, în stil irakian, semnalează o nouă conștientizare a echilibrului de putere în schimbare în apele Mării Mediterane. Cu toate acestea, este puțin probabil să se realizeze acest lucru. Nu există un consens suficient de larg pentru a împinge diferitele țări membre ale Alianței Atlantice să contribuie la stabilizarea țărmului sudic al NATO. În plus, Ankara ar împiedica cu putere o astfel de inițiativă. În urma schimbărilor care au loc pe arena internațională și care nu reprezintă sentimente trecătoare și volatile, este necesar să ne adaptăm și să trecem de la o abordare reactivă la una proactivă. Prin urmare, salutăm ipoteza activării clauzei de salvgardare pentru cheltuielile de apărare, la care Comisia Europeană a deschis-o în ultimele săptămâni.²⁶. Separarea cheltuielilor pentru apărare de Pactul de stabilitate va permite Romei să facă investițiile necesare pentru a răspunde noilor nevoi de securitate. Cu toate acestea, având în vedere constrângerile bugetare, nu va fi posibilă relansarea prezenței italiene în străinătate, fără o schimbare de abordare, mai întâi culturală și apoi politică.

Libia nu așteaptă. În ultima lună, generalul Haftar a întreprins câteva vizite semnificative. În timp ce pe 17 februarie a plecat în Belarus pentru a-l întâlni pe Lukașenko, pe 26 a fost în Franța²⁷ să vorbesc cu Macron, tocmai întors dintr-o vizită în Statele Unite. Dacă la Minsk s-a consolidat cooperarea economică și militară, firele dialogului au fost relegate la Paris. Elysée, de teamă să nu fie zdrobit de o prezență din ce în ce mai mare a Rusiei în Cirenaica, îi oferă lui Haftar o cale suplimentară pentru a-și diversifica relațiile, dar nu fără un preț. Parisul ar fi cerut de fapt atât utilizarea bazei militare Louig din sudul țării, cât și eliberarea liderului opoziției juntei militare nigeriene, Mahmoud Sallah, arestat recent.²⁸ din forțele militare ale lui Haftar. Rusia, Turcia și Franța își sporesc prezența pe teren, riscul ca aceasta să ducă la o exacerbare a tensiunilor este mare, trebuie să fim pregătiți.

Statele Unite și Ucraina trebuiau să semneze vineri, 28 februarie, acordul cu pământurile rare.²⁹, apoi neașteptat. Deși s-a scurs în ultimele zile că acordul a fost deja ajuns și că doar semnăturile lipsesc, ceva evident a mers prost. Sentimentul este că delegația ucraineană a considerat că garanțiile de securitate oferite de Washington sunt insuficiente și că administrația Trump a decis astfel să-l înfățișeze pe președintele ucrainean drept un obstacol în calea păcii. Această situație îndepărtează, dar nu închide, orice ipoteză de desfășurare a trupelor din țări europene sau non-europene ca forță de interpunere în Ucraina. Recent, Franța, Marea Britanie și Turcia³⁰ și-au pus propriile condiții (divergente) pentru o eventuală desfășurare a propriilor trupe.

Este Italia? Roma pare să se opună oricărei implicări în afara misiunilor votate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite. Pe fundal, apar două căi posibile: aderarea la o coaliție condusă de Paris și Londra, arătând astfel Statelor Unite că își dorește să contribuie la redistribuirea poverilor pentru membrii Alianței Atlantice, dar deturnarea resurselor acolo unde este mai puțin evidentă pentru Peninsula; sau delegați chestiunea ucraineană la Paris și Londra, mai mult baltică și estică, pentru a vă concentra acolo unde este cel mai relevant.

Cele mai mari amenințări la adresa Italiei vin din sud, nu din est. Nu-i văd sau, mai bine, nevrând să-i vadă, nu le va atenua.