Azerbaidjanul către aderarea la BRICS: linie strategică multi-vectorală în politica externă?

A doua zi după vizita de stat a președintelui rus Vladimir Putin în Azerbaidjan¹, Baku și-a depus oficial cererea de aderare la BRICS², un grup de țări unite de un sector economic în creștere rapidă care s-a reunit oficial în 2009, cu scopul de a încuraja ascensiunea așa-numitelor „economii ale sudului global”.

Candidatura Azerbaidjanului vine într-o fază de reînnoire profundă și extindere a BRICS, care de la 1 ianuarie 2024 a trecut de la cinci la unsprezece membri datorită includerii Argentinei, Egiptului, Etiopiei, Iranului, Arabiei Saudite și Emiratelor Arabe Unite. Un agregat geoeconomic care - mai ales datorită puterilor fondatoare Brazilia, Rusia, India, China și din 2010 Africa de Sud - reprezintă astăzi peste 42% din populația lumii, 25% din extensia totală a Pământului, 20% din lume. PIB și peste 15% din comerțul internațional.³

Din această perspectivă, intrarea Azerbaidjanului deschide perspective economice și mai interesante, nu numai din cauza producției uriașe de gaze și petrol care a permis Occidentului să controleze prețurile hidrocarburilor în urma sancțiunilor împotriva Rusiei pentru prin invazia ucraineană.⁴, dar și pentru perspectivele pieței din sector verde⁵ și în domeniul infrastructurii: proiectele de reamenajare, deminare și reconstrucție a regiunii economice Karabakh progresează, asupra cărora Azerbaidjanul și-a restabilit suveranitatea teritorială în septembrie 2023, după treizeci de ani de ocupație armeană.⁶.

Pentru majoritatea comentatorilor, mișcarea azeră trebuie înțeleasă ca o distanță suplimentară a lui Baku de orbita vestică și cu atât mai mult de Uniunea Europeană, cu care relațiile au fost mai degrabă fluctuante și nu lipsite de tensiuni în ultimii cinci ani.⁷, în ciuda generozității memorandumuri pentru furnizarea de hidrocarburi (potențial să fie dublată până în 2027) semnat de președintele azer Ilham Aliyev și președintele Comisiei Europene Ursula Von der Leyen în iulie 2022⁸.

Cu toate acestea, pentru un ochi expert atent la dinamica care caracterizează Caucazul de Sud, problema pare foarte diferită și complexă.

De fapt, sunt numeroase evenimente care arată cum în realitate Azerbaidjanul a intrat imediat pe o traiectorie de politică externă foarte specifică, bazată pe multi-vectoralitate și continuarea strategică a alianțelor, parteneriatelor și relațiilor. menite să urmărească simplul interes naţional al ţării. Acest lucru este pe modelul mai multor state din regiune și, de asemenea, etnicii turci - Kazahstanul în primul rând, un campion al multi-vectorialității de la președinția Nazarbaev până la actuala administrație Toqaev, priceput în jonglarea cu apropierea rusă, trecutul sovietic, influența chineză. și nevoia de fonduri și investiții occidentale⁹.

De la prăbușirea sovietică, Azerbaidjanul a încercat, de fapt, cu toată puterea să iasă din abisul crizei politice și economice, proiectându-se spre crearea stabilității și fiabilității la nivel intern, și a unei mai mari credibilitati la nivel extern. În conformitate cu această logică, celebrul „Əsrin müqaviləsi”, „Acordul secolului”, a fost semnat la 20 septembrie 1994, prin care președintele de atunci Heydar Aliyev a acordat dezvoltarea în comun a celor trei câmpuri petroliere Azeri, Chirag și Guneshli (în Marea Caspică la 90 km est de Baku) către 13 mari companii petroliere internaționale, reprezentând opt țări¹⁰.

Nu mai puțin important, ascensiunea la nivel internațional și mai ales crearea unei relații reciproce de încredere și colaborare cu Statele Unite au trecut printr-o intensă activitate diplomatică desfășurată de figuri precum Hafiz Pashayev.¹¹, primul ambasador al Azerbaidjanului independent la Washington, asistat ulterior de antreprenori, diplomați, reprezentanți ai statului și tineri studenți care pentru prima dată au avut ocazia să se educe în Occident și să facă cunoscută cultura azeră în cercurile universitare.

Dacă războaiele din Karabakh au înclinat uneori relația cu Statele Unite - în care majoritatea diasporei armene este prezentă și, în consecință, are o pondere considerabilă în ceea ce privește voturile la alegerile prezidențiale din SUA și nu numai - și recent și cu Uniunea Europeană pentru atitudinea ambiguă și uneori ostilă a franceză declarată în favoarea Armeniei (vezi, în sfârșit, parteneriatul strategic semnat cu Paris, care va permite Erevan să achiziționeze radar). Ground Master cu rachete mistral 3 si ochelari de vedere pe timp de noapte¹²), parteneriatul strategic cu Occidentul a fost consolidat datorită proiectului de infrastructură al Coridorul Mijlociu, coridorul median de natură multimodală puternic dorită de Uniunea Europeană pentru a oferi un tranzit alternativ către Rusia și pentru a conecta Bătrânul Continent cu China prin Asia Centrală, Marea Caspică, Caucazul de Sud și în final Turcia. Un pasaj care nu se limitează la transportul de gaze și petrol, dar care include drumuri, porturi, căi ferate și infrastructură de ultimă generație și eventual verde, capabil să facă din Azerbaidjan legătura care nu mai este doar culturală, ci și materială între Est și Vest¹³.

Pe fronturile regionale și de est, Azerbaidjanul nu este doar printre cei mai activi membri ai Mișcarea țărilor nealiniate, ci mai degrabă face parte din multiple structuri geopolitice și instituționale: o alianță strategică cu Rusia, cu care sunt împărtășite decenii de istorie datorită apartenenței sovietice și a relațiilor de prietenie moștenite din relațiile personale dintre liderii naționali respectivi; deschidere moderată către China, dispus să investească în infrastructură pentru care finanțează Uniunea Europeană Coridorul Mijlociu sunt adesea mai mult aspiraționale decât concrete; fraternitate cu țările din Asia Centrală de etnie turcă (în special Kârgâzstan, Kazahstan, Uzbekistan, care nu s-au oprit cu finanțare pentru școli și infrastructuri din regiunea Karabakh), cu care împărtășește prezența Organizației Statelor Turce și în Organizația de Cooperare din Shanghai ca parteneri de dialog; parteneriat trilateral cu Turcia și Pakistanul, în vederea contraponderării puterilor străine active în Caucazul de Sud¹⁴.

Nu în ultimul rând, alianța strategică cu Turcia vecină, de care Azerbaidjanul este legat din motive culturale, etnice și mai ales militare, nu este mai puțin importantă. De aici expresia „bir millət, iki dövlət” – „o națiune, două state”¹⁵ – atribuit fostului președinte al Azerbaidjanului Heydar Aliyev, care definește caracterul fratern al relațiilor dintre Ankara și Baku (expresie exprimată și de însuși președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, pe 10 decembrie 2020, la Baku, în timpul sărbătoririi triumfului Azerbaidjan asupra Armeniei în al Doilea Război din Karabakh). Este însă o alianță bazată pe o întoarcere clară în trecut, conform căreia fundamentul managementului dinamicii regionale ar trebui să stea în trecerea prin „Sublima Poartă” turcească care să lege, trecând prin Azerbaidjan, Turcia de popoare. Vorbitori de turcă din Asia Centrală. Sprijinul pentru Azerbaidjan constă și în asta: poporul turc, garant al securității energetice a Ankarei, poartă de acces către resursele din Caspia și Asia Centrală, stabil din punct de vedere politic. Dovada faptului că narațiunea panturanică a lui Erdogan a făcut Azerbaidjanul funcțional pentru politica externă a Ankarei, cu președintele Aliyev garant al acestei retorici¹⁶, Dorința turco-azeriană de a deschide controversatul coridor Zangezur, blocat între Armenia și Turcia și recent omis din punctele esențiale pentru Baku în scopul semnării unui tratat de pace cu Armenia, trebuie citită din această perspectivă.¹⁷.

Prin urmare, interpretând intrarea Azerbaidjanului în BRICS în lumina unei posibile deteriorări a relațiilor cu Occidentul (sau, chiar, a unei rupturi a relațiilor cu Washington și Bruxelles în favoarea unei întoarceri către Rusia) este total înșelător, precum și incorect și departe de dinamica care caracterizează politica externă a țărilor din Caucazul de Sud (Inclusiv Georgia și Armenia). Mai degrabă, aspirația Azerbaidjanului de a face parte din clubul puterilor emergente reflectă treizeci de ani de multi-vectoralitate strategică menită să poziționeze țara într-o poziție avantajoasă din punct de vedere geoeconomic, reflectând ponderea regională și internațională în creștere care depășește aceea a unui simplu producător de petrol.