Georgia post-electorală: sfârșitul „visului european”?

Alegerile de sâmbătă, 26 octombrie din Georgia se vor încheia într-un climat de tensiune și criză politică profundă, în care partidul Visul Georgian (HG) – la putere din 2012 – a obținut 53,92% din voturi, cu mult înaintea coaliției de opoziție¹.

Dacă la nivel teritorial partidele de opoziție au cucerit puțin mai mult decât capitala Tbilisi, majoritatea regiunilor sudice, inclusiv Samtkhe-Javakheti și zonele muntoase Svaneti, Racha-Lechkhumi, Guria și Adjara au confirmat cu ușurință avantajul Visul Georgian, care din punct de vedere istoric își are fortăreața tocmai în aceste zone îndepărtate locuite în mare parte de minorități etnice².

Deși voturile au fost efectuate electronic în 90% din secțiile de votare, au existat critici puternice și îngrijorare cu privire la presupuse nereguli electorale din partea opoziției, care a refuzat să recunoască înfrângerea și, dimpotrivă, a anunțat a noua mobilizare stradala pentru seara zilei de 28 octombrie³.

De aceeași părere este și președintele Georgiei Salome Zourabichvili (foto), care în primele sale declarații din 27 octombrie a reiterat faptul că de luni de zile Georgia a fost atât victima, cât și martora unei operațiune specială rusă” sub forma unui război hibrid modern împotriva populației, pentru a preveni calea europeană pentru care țara se pregătește de ani de zile⁴.

Pentru opoziție, de fapt, partidul guvernamental condus de miliardar Bidzina Ivanishvili ar avea ca obiectiv principalApropierea lui Tbilisi de Moscova, o eventualitate care ar marca fără îndoială condamnarea la moarte a unei posibile aderări la instituționalismul de la Bruxelles și la NATO, obiective sancționate la nivel constituțional, precum și o întorsătură autoritară decisivă în țară, cu consecințe ale căror granițe sunt încă neclare.

La rândul ei, Visul Georgian a respins orice tip de acuzație, inclusiv presiunile și neregulile înregistrate de observatorii internaționali OSCE în timpul alegerilor⁵, susținând o victorie - la care ecou actualul prim-ministru Irakli Kobakhidze - care se va traduce într-o politică externă care urmăreșteIntegrarea europeană, posibil până în 2030⁶.

Relațiile cu Bruxelles-ul rămân însă tensionate, iar din evenimentele din ultimul an nimic nu sugerează că va exista o îndreptare către o democrație tolerantă față de oponenți, mass-media independentă, organizații ale societății civile și activiști care vor coborî pe arterele capitalei „spre libertate”. ” și să-și arate voința de a construi un viitor diferit pentru Georgia⁷.

Deși în momentul de față doar premierul ungar Viktor Orbán (urmat de președintele Azerbaidjan Aliyev și prim-ministrul armean Pashinyan) și-a exprimat felicitările lui Ivanishvili și se pregătește să viziteze capitala Georgiei la începutul acestei săptămâni.⁸, o astfel de poziție nu trebuie să ne amăgească cu privire la posibilitatea ca alte țări europene să urmeze exemplul și să recunoască legitimitatea unui nou guvern condus de GD.

UE a făcut-o într-adevăr Procesul de aderare al Georgiei a fost înghețat în urma sancțiunilor împotriva oficialilor georgieni impuse de Statele Unite în urma aprobării Legea influenței străine, care impune ca organizațiile care primesc mai mult de 20% din finanțarea lor din străinătate să se înregistreze ca agenți străini⁹.

Ea a devenit faimoasă cu expresia „Legea rusă” atât pentru asemănările cu un regulament similar de la Moscova, cât și pentru presupusele presiuni venite din partea Kremlinului pentru aprobarea acestuia, regulamentul a marcat o ruptură decisivă în relațiile cu Occidentul și a fost prima dintr-o serie de acțiuni pe care guvernele intenționau să ia Georgia. pe o traiectorie care dinspre vest pare a se întoarce mai mult spre est. Nu în ultimul rând, intrarea în vigoare a legea „anti-LGBT”., cu inspirații clare de Moscova, care interzice orice tip de propagandă în plin stil antidemocratic și iliberal¹⁰.

Au fost de puțin folos vetouri și respingeri continue din partea președintelui Zourabichvili, la fel cum lunile de proteste necontenite ale întregii populații georgiene au fost aparent în zadar.

Dacă în timpul protestelor din mai, manifestanții au ezitat să sublinieze partidul majoritar ca fiind pur pro-rus pentru a nu eclipsa decenii de ajustări orientate către comunitate, preferând în schimb să identifice interesele personale ale unei elite politice întruchipate de Ivanishvili care și-a făcut averea mulțumită la a legătura personală cu Rusia, cu câteva zile înainte de alegeri i temerile de a aluneca într-un singur sens pe orbita Kremlinului devin tangibile.

Acest lucru a fost sugerat, de exemplu, de întreaga campanie electorală a Visul Georgian, care nu a eșuat să joace eficient pe riscurile unei amenințări iminente de război cu vecinii Rusiei – singurii care recunosc independența celor doi Regiunile separatiste georgiene din Abhazia și Osetia de Sud – să fie înțeles nu sub forma unei invazii pe scară largă în stil ucrainean, ci a provocărilor tot mai mari la granița cu zonele secesioniste în care Moscova își staționează bazele, trupele și armele din 2008¹¹.

Având în vedere că Georgia nu face parte oficial din nicio organizație de securitate militară și nici nu are nicio forță militară autonomă anume, efectul asupra populației al eventualelor mișcări de trupe la granița cu Rusia nu este greu de interpretat.

În orice caz, ceea ce este clar este că victoria lui Visul Georgian și intenția sa de a continua drumul european al țării „dintr-un stat suveran” nu trebuie citite ca o expresie a vointei georgienilor in favoarea Rusiei: un electorat speriat, umbra unei posibile repetări a ceea ce se întâmplă în Ucraina și amintirea încă proaspătă a evenimentelor din 2008 ar fi foarte probabil să fi echilibrat orice schimburi și manipulări de voturi cu o teamă reală din partea acelor 80% din alegătorii pro-europeni că o posibilă victorie a opoziției (cum a fost postulată de Ivanishvili în timpul campaniei electorale) ar fi putut trage Georgia într-o ciocnire cu Moscova pentru aderarea oarbă la Occident și nespecificat „Partidul Războiului Global”, intenționând să deschidă un al doilea front cu Tbilisi¹².

Temeri care cufundă Georgia într-un vârtej de slăbiciune și vulnerabilitate, cu iminent incertitudini cu privire la stabilitatea sa democratică.