Imaginația și transcendența politică unesc în aceste ore încăperile puterii teocratice și medievale ale Teheranului cu splendoarea sălii de bal a Prințului de Salina. Pe ritmul marcat de notele unui vals înșelător, rezonează cuvintele lui Tancredi, pronunțate într-unul din crizele lui de seriozitate care îl făceau impenetrabil și drag, cu o perlă de înțelepciune politică atemporală pentru care sși vrem ca totul să rămână așa cum este, totul trebuie să se schimbe. Lipsește splendida figură a Prințului care, spre deosebire de obiceiurile naționale consacrate, renunță la scaunul senatorial propus de Chevallier uluit. Erou frumos și imposibil Don Fabrizio, percepând că aparține altui timp și altor idealuri, decide să respingă o funcție care nu poate fi doar onorifică.
Dacă ayatollahul Khamenei (foto) este de fapt un Tancredi fără precedent și perspicace, președintele Pezeshkian nu poate fi însă Prințul Salinei: prea legat de trecut, prea fidel personificării unei puteri pe care o caracterizează. tprea uman au dat confortabil transcendent și, prin urmare, incontestabil, Massoud nu poate purta hainele Dellom al providenței într-o țară prea mare, prea compusă, prea eterogenă, cu prea multă istorie în spate pentru a putea continua să se vadă reprezentată de teocrați rigizi și să nu privească spre un viitor din ce în ce mai nebulos.
Cu siguranță bunul Pezeshkian îi va putea fi de folos Rahbarului care este forțat, de la o epocă pe care registrul secular nu o scapă ca semi-divinități dobândite, să se gândească în fiecare zi mai mult la o succesiune care perpetuează un Ev Mediu anacronic. Echilibrul intern este fundamental, fie și numai pentru că trebuie să evite interferențele și să garanteze oxigenul financiar al investițiilor reale, concrete, occidentale, nemai amânabile și la un preț mic precum cele inspirate de un Orient multifațetat interesat de variația ordinelor hegemonice dar fără a oferi. alternative echilibrate. Oricine crede că Pezeshkian ar putea fi un adept al lui Locke sau al lui John Stuart Mill este pe drumul cel bun: Massoud este un personaj prezentabil, acceptabil pentru o conducere care sărbătorește totuși triumfător o mare abținere care, logic, trebuie să reprezinte periculos ceva, de exemplu posibila reapariție. de demonstraţii capabile să submineze legitimitatea şi credibilitatea politică.
Președintele poartă cromozomi azeri, ca cei de la Lider Suprem, și kurzi: un eveniment irepetabil legătură genetică a minorităților neliniştite pe care Teheranul trebuie să le controleze în același mod ca și facțiunile conservatoare complet neomogene, dedicate celei mai pure păstrări a puterii și ascunderii prafului dezacordurilor sub faldurile moi ale covoarelor grele ale Isfahanului.
Din punct de vedere politic, Khamenei a ghicit totul, adică acceptarea celui mai puțin compromis candidat și înlăturarea ortodoxiilor divizoare capabile doar să transmită forțe dezintegratoare ulterioare și dăunătoare, surse de incertitudine, astfel încât zvonuri neconfirmate îl descriu pe Ghalibaf drept sponsorul lui Pezeshkian și nu al lui Jalili. Mai mult, Massoud, deși nu îi satisface pe deplin pe reformiști, menține un aplomb care garantează un 6 politic calm, coroborat de un fizica rolului dimpotrivă, este capabil să stingă scânteile din pătrate. Pe scurt, potrivit unui teocrat Cencelli, candidatul perfect. Rămâne însă nemulțumiri față de regim și față de sistemul de putere inervat de pasdarani, înclinat către un secularism care izolează o țară deja extremizată. Nu vor exista, așadar, modificări, ci confirmarea inițială a liniei politice anterioare, deși cu nuanțe mai acceptabile, mai ales în sfera economică. Interesul lui Khamenei este pragmatic, temându-se că tabăra reformistă s-ar putea transforma într-un partid de opoziție capabil să miște masele, în special pe cei care nu au votat, pe cei care urmăresc să pună în pericol ascensiunea unui nou Lider Suprem care va trebui să acorde maximă atenţie întăririi militare paralele a statului în cadrul statului: pasdaranii.
Pezeshkian, reformist în ceea ce privește trecutul și nu pentru că este exponent de partid, este util pentru moment, cu atât mai mult dacă ne uităm la alegerile din noiembrie din SUA și la evoluția controversei nucleare. Nomenclatura a câștigat deocamdată; conform diasporei iraniene este o operațiune de marketing pur orchestrată de Khamenei care își va arăta în curând intențiile cu privire la tipul de colaborare pe care intenționează să o stabilească. Un alt aspect care nu trebuie uitat este că în Parlament există o majoritate clară conservatoare, care este factorul decisiv mai ales când vine vorba de aprobarea bugetelor, un câmp minat deja la vremea respectivă pentru Rouhani, și de evaluările de securitate, până departe de Contextul lui Pezeshkian. Massoud rămâne un outsider, un personaj care nu poate reprezenta un risc pentru regim, în condițiile în care deciziile reale rămân la Rahbar.
Prin urmare, este puțin de crezut în miracolele politice electorale; ceea ce contează este strategia Pasdaran de a câștiga timp pentru a ajunge la bomba atomică a lui Allah. Deci iată-l pe Pezeshkian, reformist și masca decent a unui regim care își va putea astfel scoate la iveală adversarii; iată atunci Massoud, deja încurcat în rețeaua puterii religioase a mullahilor și a puterii militare a pasdaranilor și totuși susținut, din lipsă de alternative, de Khatami și Zarif. Sunt multe probleme pe masă, începând cu situația instabilă de la granița israeliano-libaneză dintre Hezbollah și Tsahal, trecând prin răsturnarea puțin mediatizată, dar importantă, a Sahandului din Bandar Abbas din motive încă nespecificate, o nouă unitate clasificată drept luptător dar cu deplasarea fregatei și cu probleme evidente tehnico-inginerești critice. Între timp, sosesc felicitări de la cei care, temându-se de o apropiere de SUA, se tem de dizolvarea relaţiilor comerciale interesate: de ţiţei cu Beijing, de drone cu Moscova, de rachete cu Sana'a.
Atunci fii atent la cel deja mentionat diaspora, însoțită de o disidență mai mult decât calificată care, ca și cea a lui Narges Mohammadi din celulele închisorii, exercită o pondere considerabilă, precum și cultura regizorului Rasoulof, adăpostit corespunzător în străinătate, cu filmul său, Răul nu există, despre pedeapsa cu moartea în Iran, un alt subiect foarte delicat asociat cu excesele poliției morale.
Să revenim la politica mai concretă; dacă pe de o parte Pezeshkian a fost remediul util (și relativ) împotriva abstenționismului pro-ayatollah, pe de altă parte Khamenei a ținut să sublinieze că o apropiere ipotetică de SUA nu este o expresie a o politică bună și oricine îl urmărește nu poate fi considerat capabil să guverneze țara. Este dureros să ajungem la concluzia că dr. Massoud ar trebui considerat un președinte sub tutelă la fel ca Khatami și Rohuani înaintea lui, un limes de netrecut, care este perfect cunoscut și electoratului. Iată așadar un lider care nu se desprinde de regim, chiar dacă este în favoarea unor deschideri politice interne și externe mai mari, mai ales în sfera economică, cea care interesează cel mai mult clasa bazaruri, mai dornici ca niciodată să tempereze un regim de sancțiuni care le lovește prea tare veniturile.
Scena valsului din Leopard este de o măiestrie cinematografică rară; dar este și cel mai intens moment politic al filmului, cel în care cea mai frenetică inacțiune își găsește rațiunea de a fi. În camera în care Pezeshkian este nevoit să facă expresii liniștitoare în favoarea unor principii care, spre deosebire de cel al Salinei, tânjesc după păstrarea puterii, dansul devine o capcană de expresii de dominație sulfuroasă și concretă, lipsită de inspirații ideologice care s-au dizolvat acum. de zeci de ani. Sala de bal rămâne o sală sigilată, o antiteză a democrației piețelor chiar și la Teheran, unde nu mai rămâne nici măcar satisfacția trecătoare a muzicii și a culorilor.
Foto: IRNA
