Din Siria până în Libia, re)apare remorcherul dintre Moscova și Ankara

O falie străveche, niciodată latentă, reapare din apele estului Mediteranei, în Africa de Nord, în regiunea de sud a Caucazului, Ciscaucasia, cu potențiale repercusiuni până în inima Asiei Centrale. Deși în ultimii ani Federația Rusă și Republica Turcia s-au apropiat semnificativ, atât de mult încât să alimenteze nemulțumirea Statelor Unite și a partenerilor săi, secolele de rivalități și ciocniri nu pot fi șterse - mai ales pentru popoarele atașate memoriei colective precum ca şi cele ruseşti şi turceşti – cu o înţelegere pur tactică. Pe scurt, viitorul dintre aceste două imperii este orice altceva decât roz.

Aruncând o privire în trecut, este posibil să vedem natura relațiilor dintre Moscova și Ankara. De la eliberarea populațiilor slave de sub dominația tătaro-mongolă în secolul al XV-lea, până la expansiunile imperiale rusești ulterioare către Asia Centrală, Caucaz, Marea Neagră și Balcani, slavii și popoarele turcice s-au confruntat într-un competiție cu sumă zero în toată Europa. Unde înaintarea unuia a corespuns întotdeauna cu arestarea celuilalt.

Imperiul rus, dornic să se impună ca putere europeană în curs de dezvoltare, a avut în Ușă sublimă un obstacol natural. Din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea, diversele dispute aprinse dintre ruși și otomani au avut originea din diverși factori precum: dominația teritorială, controlul principalelor rute comerciale și accesul la mările calde, acesta din urmă fiind un imperativ strategic rusesc din secolul al XVIII-lea până la ziua de azi. Ciocnirea s-a îmbogățit imediat cu nuanțe mesianice, în protecția popoarelor creștine care au ajuns sub jugul musulman, A treia Roma îndreptat împotriva Seconda.

Abia la sfârșitul Marelui Război, odată cu implozia Imperiului Otoman și a Revoluția din octombrie, slăbiciunea contingentă și izolarea internațională extremă în care au căzut Ankara și Moscova i-au forțat pe cei doi să formeze unalianță tactică. Este cu „Tratatul de la Moscova”¹ din 16 martie 1921, care, bolșevicii și kemaliștii, cu nevoia de a răspunde la diverse probleme interne critice, au decis să lase deoparte secolele de antagonism în numele imperativelor lor strategice, obligatorii, respective: sopravvivere.

Prietenia neobișnuită a persistat pe tot parcursul anilor 1952 și a fost desăvârșită odată, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a apărut amenințător ca un potențial hegemon regional la porțile peninsulei Anatolie. Presiunea gigantului sovietic asupra granițelor a fost de așa natură încât a împins tânăra Republică Turcă să se alăture Alianței Atlantice în XNUMX. De-a lungul erei bipolare, condițiile care au împins anterior Ankara să aducă Washingtonul mai aproape de sine, în același timp împingând Moscova, nu a dispărut. Numai odată cu implozia gigantului sovietic și cu dispariția ulterioară a amenințării, relațiile dintre Republica Turcia și Federația Rusă au căpătat o nouă formă.

De atunci am asistat la dezvoltarea unei relații fără precedent. Turcia noului mileniu, căutând o mai mare autonomie față de garantul SUA și dornică să alimenteze creșterea internă, a început să adopte o politică multi-vectorală. Astfel, Ankara a început să privească cu interes imensele resurse energetice ale Moscovei pentru a-și acoperi nevoile.

În ultimele două decenii, între cei doi s-a creat o adevărată interdependență energetică. Este suficient să ne amintim de inaugurarea din 2003², a primei gazoducte dintre cele două țări, the Bluestream, urmat în 2020³ din a doua, cel Turkstream. Infrastructurile în cauză răspund nevoilor ambelor țări. Dacă Moscova, prin cele două gazoducte, reușește să ajungă în peninsula Anatoliei și în sudul Europei fără a trece prin Ucraina sau alte țări potențial ostile, Ankara își garantează o linie directă de aprovizionare cu gaze, permițându-și să cultive ambiția de a deveni un hub energetic european. .

În cele din urmă, este imposibil să nu menționăm nava amiral a cooperării ruso-turce în sectorul energetic, cel Centrala nucleară Akkuyu. Aceasta din urmă ar trebui să fie operațională până la sfârșitul anului 2025 și să devină prima centrală nucleară „turcă”. De fapt, Rosatom, a asigurat mai mult de 90% din costurile de construcție ale uzinei⁴ și va menține o influență semnificativă în viitorul apropiat. Aceasta urmează tactica Moscovei de „diplomație atomică”, bazată pe penetrarea piețelor emergente prin experiență vastă și A Ști Cum în domeniul nuclear.

Relațiile au devenit și mai intime cu sistemul de sancțiuni occidental conceput împotriva Federației Ruse, la care Turcia nu a aderat.Într-adevăr, în 2022, importurile turcești din Rusia au crescut cu 100%⁵ comparativ cu 2021, iar exporturile vor crește cu 80%⁶. Până acum această relație dezechilibrată, doar verificați balanța comercială a Turciei⁷, dar necesar ambilor, a rezistat deși în diverse contexte Moscova și Ankara s-au trezit de-a lungul anilor pe poziții opuse, de la Nagorno Karabakh, la Siria, la Libia.

Astăzi, însă, raportul de putere dintre cei doi se schimbă inexorabil, provocând astfel un efect de domino în sferele lor de influență respective.

Victoria militară fulgerătoare a Azerbaidjanului în Nagorno Karabakh în septembrie 2023⁸ și căderea recentă a regimului alauit al lui Basar al-Assad în Siria⁹ sunt evenimente conectabile. În ambele cazuri, Ankara, profitând de distracția Moscovei în Ucraina, a reușit să transforme situația în avantajul său. dosar de o importanță crucială știind că nu puteau suporta represalii de la Moscova. Viitoarea prezență a Rusiei în Siria nu este încă sigură, mai ales în bazele importante din Tartus și Hmeimim. Deși, de mai multe ori, TASS a raportat cum problema a fost în centrul negocierilor dintre noile autorități siriene și colegii lor ruși începând cu 9 decembrie.¹⁰, un acord nu există încă. Din 13 noiembrie, Moscova a suspendat exporturile de grâu către Damasc¹¹ demonstrând cum negocierile, dincolo de proclamațiile ambelor părți, nu merg în direcția corectă. De parcă nu ar fi de ajuns, Ucraina, în cea mai clasică dintre manevrele perturbatoare, s-a introdus în controversă. La 30 decembrie, ministrul ucrainean de externe Sibyha, împreună cu o delegație de oficiali și miniștri, s-au întâlnit cu noul conducere Sirian pentru a restabili legăturile dintre cele două țări¹². Kievul a reluat astfel furnizarea Damascului cu cereale și făinuri¹³ în numele unei noi prietenii.

Riscul, pentru Federația Rusă, este ca acest lucru să se repete și în Libia. Țara nord-africană a fost lovită de consecințele căderii lui Assad. Moscova, pentru a-și atenua dependența de bazele siriene, a început să transfere o parte din personalul și vehiculele aflate în țara levantină în Cirenaica. Aceste mișcări au loc atât prin intermediul unui transport aerian¹⁴ între baza aeriană siriană din provincia Latakia și baza aeriană libiană Al Kadim, la est de Benghazi, ambele prin utilizarea unităților navale, așa cum demonstrează cazul navei „Ursa Major”.¹⁵. Totodată, forțele armate aflate sub controlul generalului Haftar au preluat controlul mai multor locuri militare din orașul Ubari, situat în Fezzan, la aproximativ 700 de kilometri de Tripoli. Inițiativa surpriză, pe lângă alarmarea autorităților din Tripolitania, de teamă că generalul ar putea încălca acordul de încetare a focului¹⁶, este pregătitoare pentru manevra rusească. Moscova, de fapt, finalizează construcția unei noi baze aeriene în apropierea granițelor cu Ciad și Sudan, la Matan ca Sarah¹⁷. Prin urmare, controlul orașului Ubari, pe lângă faptul că le permite actorilor politici libieni din Est să consolideze controlul în Fezzan¹⁸, ar constitui un coridor logistic important pentru forțele armate ruse la fața locului și activitățile acestora în Sahel.

În ciuda acestui fapt, atât Federația Rusă, cu atât mai puțin raisul Cirenaica, au în prezent resursele necesare pentru a încerca un nou asalt asupra capitalei Libiei. Mai degrabă - dacă Kremlinul nu găsește o cale de ieșire din conflictul din Ucraina - Ankara, ca și în Nagorno Karabakh, ca și în Siria, ar fi gata să culeagă roadele muncii sale minuțioase, umplând golurile lăsate de un rus încercat și distras. Federație dintr-un război care riscă să se transforme într-unul Victorie pirică.

Rușii și turcii, în numele unui multipolarism lăudat, au lăsat deoparte secole de rivalitate, dar au ambiții și interese conflictuale.