A treia zi de luni a primei luni a anului, în special 20 ianuarie 2025, conform prevederilor celui de-al XNUMX-lea amendament la Constituția SUA1, Donald Trump va prelua oficial mandatul ca Al 47-lea președinte al Statelor Unite ale Americii aducându-i pe republicani înapoi la Casa Albă. Această analiză, departe de a dori să acorde o importanță excesivă dorințelor personale ale magnatului new-yorkez, sau altor figuri marcante care vor prelua funcții în echipa guvernamentală și în aparat, urmărește să ofere o contribuție la înțelegerea posibilelor mișcări ale Washingtonului în Libia. .
Pe scurt: din moment ce țara nord-africană nu este o prioritate contingentă pentru talasocrația Stars and Stripes - competiția dintre Statele Unite și marii săi rivali devine din ce în ce mai aprinsă și atinge toate continentele, dar se află în provocările puse în Asia și Europa că ierarhia şi rolul diferitelor puteri mondiale vor fi restabilite – cu greu cel dosar Libianul va câștiga în curând relevanță printre sălile puterii Numărul unu. În același timp, având în vedere imposibila renunțare la rolul cuiva în lume și dată fiind situația din ce în ce mai precară din apele celui dintâi Mare Nostrum, Washingtonul este chemat să păstreze un ochi vigilent constant.
Pe scurt, în ciuda faptului că Trump acționează ca un megafon și reprezentant al revendicărilor izolaționiste gata să renunțe la rolul de „polițist global” pentru a se dedica diferitelor probleme interne critice și pentru a-și canaliza resursele exclusiv acolo unde este necesar pentru a menține hegemonia mondială, faza imperială nu este în amurgul ei așa cum este povestită.
Statele Unite nu vor părăsi NATO și nici Europa. Nu vor aduce acasă acea industrie de producție care sa autodistrus în mod conștient la sfârșitul anilor 1970 și 1980 pentru a deveni cumpărători de ultimă instanță. Cel mai înalt deficit afaceri din lume2 și cea mai mare datorie publică3 sunt tactici concepute rațional de aparatul american pentru a crea dependență între el însuși și diferiții sateliți. Deși acest proces are o rădăcină anti-economică clară, celHeartland Industriastul american este acum faimos ca centură de rugină4, este funcțional pentru a menține hegemonia mondială. Totodată, epoca în care aparatul de la Washington, suferind de hipoxie din cauza dispariției inamicului sovietic și ca urmare a atingerii solitare a summit-ului, s-a dedicat răscumpărării, citit americanizare, restul globului pare să s-a terminat ( poate). Pur și simplu nu își mai permit.
Astăzi, cel Pax americana este atacată de amploarea tot mai mare a Republicii Populare Chineze în mările Chinei (de est și de sud) și de declinul Federației Ruse în partenerul minoritar al BeijinguluiAceasta este o situație capabilă să submineze echilibrul dintre Statele Unite și Republica Populară Chineză. În plus, sunt cunoscute punctele de vedere ale mandarinului în porturile Orientului Îndepărtat al Rusiei, posibile avanposturi pentru a sprijini avansul galben în Arctica și asupra bazinului energetic siberian.
Prevenirea unei convulsii definitive a balaur privind "Ursul a devenit un nou imperativ strategic pentruAquila. Înghețarea necesară a conflictului ruso-ucrainean, pe lângă evitarea imploziei Kievului, servește tocmai la desprinderea Moscovei de Beijing.
În cele din urmă, tulburările continue din Orientul Mijlociu împiedică Washingtonul să se retragă complet din zonă. După obținerea independenței energetice5, Statele Unite ale Americii au planificat o dezangajare treptată de regiunea Levantină. Modul de atingere a acestui obiectiv a fost indicat de Acordurile Avraam (2020). Oficial, acestea stabilesc recunoaștere reciprocă și relații diplomatice între Israel, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Maroc și Sudan, cu Arabia Saudită la vitrină. În mod neoficial, este vorba despre a face din Tel Aviv un centru local de securitate, în contrast cu Iranul și diversele sale împuternicit constituind celAxa de rezistență. Ideea Statelor Unite este să facă toate acele țări care împărtășesc scopul de a limita Republica Islamică să graviteze în jurul Israelului, singurul subiect nuclear din Orientul Mijlociu. Conflictul care a izbucnit după 7 octombrie 2023 a evidențiat acest cadru de securitate, mai ales în timpul ciocnirilor directe dintre Israel și Iran, dar de asemenea, a demonstrat clar imposibilitatea iminentă a Statelor Unite de a abandona zona.
În această dezordine globală, cum poate Libia - o țară de interes relativ pentru Statele Unite - să dobândească o nouă centralitate? Un angajament direct al SUA în Cirenaica trebuie exclus. Prioritatea, la aceste latitudini, rămâne să împiedice chinezii sau rușii să preia o bază navală din Tobruk sau Derna. Dacă în privința celor dintâi pare practic imposibil, la Moscova persistă însă multe necunoscute în acest sens.
Evenimentele recente din fosta „Republică Arabă Siriană” de acum au reaprins temerile Washingtonului și, mai ales, Romei. Primele efecte tangibile ale căderii regimului Assad pot fi observate în pierderea influenței ruse și iraniene în zonă, înlăturată de munca sub acoperire turcă. Este încă imposibil de stabilit cu certitudine dacă baza navală Tartus și baza aeriană Hmeimim vor rămâne disponibile Federației Ruse. În acest moment, Moscova, în proces de reorganizare, mută personal, vehicule și echipamente grele din Siria în Rusia și Cirenaica6, dar nu abandonează elementele de bază7.
Merită menționată importanța bazei navale din Tartus. Încredințată Kremlinului în 1971, operațională din 1977, baza navală Tartus reprezintă un descarcer pentru Moscova pe mările calde, singura de pe Marea Mediterană.8. Tartus și Hmeimim, pe lângă faptul că garantează prezența Rusiei în Levant, sunt și centre logistice ideale pentru proiectarea influenței în Africa de Nord. Prejudiciul de imagine cauzat de căderea lui Assad, dat de incapacitatea sau reticența Rusiei de a trage pentru regimul alawit, ar putea submina, de asemenea, imaginea Moscovei ca actor de încredere și ar putea ascunde potențiale repercusiuni dezastruoase pentru proiecția externă a Moscovei, în special în Africa.9. Dacă Damascul cade într-o săptămână, ce garanții pot avea Niamey sau Tobruk?
Turcia a exploatat angajamentul Moscovei în câmpia sarmaților pentru a transforma un conflict în favoarea sa dosar strategic, dovedindu-se gata să umple golurile politice lăsate de alți actori. Palma siriană dată Moscovei și Teheranului îi permite Ankarei să-și crească semnificativ ponderea în problema Orientului Mijlociu. În plus, după ce a luat notă de vulnerabilitatea Rusiei în zonele care au fost stabilite pentru aceasta, dar puse în prezent pe plan secund, Turcia ar putea exploata în continuare momentul favorabil pentru repetă mișcarea siriană în Libia. Cel mai îngrijorător aspect al acestei ipoteze, pentru Italia, este că ar putea primi sprijin din partea Statelor Unite.
Deși Washingtonul poate să nu privească favorabil activismul turcesc excesiv în Mediterana și în alte părți, îl consideră de preferat unei încercări rusești de a-și consolida pozițiile. Entitatea care ar fi cel mai afectată, în afară de Federația Rusă, ar fi Italia. Atât de deteriorată încât această situație s-ar putea dovedi a fi declanșatorul necesar pentru a împinge Roma să se adapteze la obiectivele impuse de NATO (2% din PIB pentru apărare).10). Dacă pentru baltici și scandinavi amenințarea niciodată abandonată rusă a fost întotdeauna stimulentul necesar, pentru Peninsulă, poate, cred strategii americani, o amenințare care atinge coastele Siciliei ar putea fi funcțională în acest scop. Prin urmare, Washington ar putea „folosi” Libia – în special amenințările care ar decurge dintr-o unificare între Cirenaica și Tripolitania în spatele impulsului decisiv turcesc – pentru a încuraja Roma să se adapteze la noile vremuri.
În lumina noului context geopolitic, plin de riscuri, dar și de oportunități, există bazele pentru rescrierea acordului dintre Italia și Statele Unite. Pe baza întâlnirii dintre nevoile stringente ale acestuia din urmă și nevoia italiană de a satisface nevoile primare din împrejurimile sale geografice, Washington și Roma își pot consolida legăturile. Cu toate acestea, în primul rând, Peninsula este chemată să-și schimbe abordarea față de garantul său de securitate. Ideea că participarea la toate angajamentele militare ale SUA și NATO, în special din anii 1990 încoace, demonstrând astfel aliniere și fiabilitate față de aliați, căutând astfel obținerea de credit politic, nu mai poate funcționa. Fiind entitatea prezentă în centrul Mediteranei, cu care Washingtonul își împărtășește cel mai mult interesele (prevenirea inserției ruse sau chineze și împiedicarea rivalității dintre Paris și Ankara să se înflameze în continuare), tocmai în aceste ape Roma ar trebui să-și dea cotul și să se propună ca bastionul de securitate sudic al Alianței Atlantice, un fel de Polonie mediteraneană. Conștientă de acest avantaj și prin investitura diplomatică, militară și economică a SUA, Italia și-ar putea asuma astfel un rol mai autonom într-o regiune din ce în ce mai instabilă.
Riscul este că acum este prea târziu. Ambasada Rusiei în Libia a cerut joi, 12 decembrie, printr-un mesaj pe site-ul său11, cetățenii ruși să nu ia în considerare țara nord-africană ca destinație turistică sau personală, mai ales în partea de vest. Prevederea a stârnit furia Guvernului de Unitate Națională al lui Dbeibah, care, prin ministrul de externe Al-Baour, a cerut explicații urgente.12.
Posibilitatea ca evenimentele să ajungă să copleșească Peninsula, forțând-o astfel la o trezire grosolană, este mare. Trecerea de la o poziție reactivă la una proactivă este ceea ce ne cere Statele Unite și ceea ce ne trebuie cel mai mult pentru a rămâne „pe linia de plutire” în apele din ce în ce mai agitate ale Mediteranei.
