August fierbinte în Libia

Evenimentele și evoluțiile recente din Cirenaica și Tripolitania reprezintă un real clopot de alarmă. Deși acordurile de la Geneva din 2020 au avut meritul de a duce la încetarea ostilităților între părți, reapar probleme critice și tensiuni care nu se potoliseră niciodată, capabile să cufunde definitiv Libia în haos. Este greu, dacă nu imposibil, de stabilit dacă este încă actual să vorbim despre Libia, probabil că mai corect ar fi să vorbim despre regiunile istorice ale țării (Tripolitania, Cirenaica și Fezzan).

Luna august a fost marcată de o creștere progresivă a acțiunilor unilaterale ale celor două centre politice libiene și de provocări reciproce care au exacerbat tensiunile.

În prima săptămână a lunii diferitele miliții care compun LNA (Armata Națională Libiană), condus de generalul Haftar și fiul său Saddam, a mers spre sud-vest spre Gadames, un oraș situat în districtul Nalut, aproape de granițele cu Tunisia și Algeria precum și un punct de trecere a frontierei la aproximativ 500 km de capitala Libiei. Deși această inițiativă a fost justificată de Haftar ca o acțiune necesară pentru securizarea zonelor de frontieră, în Tripolitania și în alte părți se tem că aceasta ar putea fi o acoperire pentru multe alte scopuri, mai ales pregătirea pentru un nou asalt asupra capitalei. Trebuie să ne întoarcem la 4 aprilie 2019, când Haftar a lansat ceea ce, pentru moment, rămâne ultima ofensivă către Tripoli. În acel moment doar intervenția Turciei în timp util a evitat ceea ce era mai rău pentru Guvernul de Acord Național, condus la acea vreme de Fayez-al-Serraj.

Pe lângă ingeniozitatea milițiilor LNA, un alt factor decisiv a contribuit la destabilizarea în continuare a situației: cazul câmpului Sharara. Deși închiderea acestuia din urmă a fost respinsă în grabă ca fiind un episod izolat și frecvent în acest context, ulterior a explodat într-o nouă și profundă criză energetică libiană.

L "Akakus Oil Corporation, una dintre cele mai mari companii petroliere din țară, pe 7 august a anunțat întreruperea aprovizionării cu țiței din zăcământul Sharara către portul Al-Zawiya, atribuind evenimentul și responsabilitățile legate de mișcarea Fezzanului. În realitate, după cum a raportat Libia Observator¹ și de la Rivista Energia² , Saddam Haftar ar fi în spatele închiderii terenului. Fiul omului puternic din Cirenaica, odată ce a aflat de existența unui presupus mandat de arestare spaniol³ pentru contrabanda de arme împotriva lui, ar fi impus, în represalii, închiderea importantului depozit, deoarece era administrat și de compania iberică. Repsol. Dacă inițial s-ar putea presupune că mișcarea a avut ca scop deteriorarea companiei spaniole, imediat a apărut intenția de a ataca, delegitimindu-o, fragil guvernul unității naționale de Dbeibeh.

Confirmarea că nu a fost o simplă dispută atribuibilă controlului aurului negru, o resursă care a condus întotdeauna economia libiei șchiopătatoare, ci a unei tactici multi-vectorale și agresive adoptate de liderii părții de est a țării a ajuns câteva zile mai târziu. Acolo camera Reprezentanților, prezidat de Aguila Saleh Issa, a declarat, la 13 august, mandatele primului ministru Dbeibeh și consiliul prezidențial. Mai mult, a adus legitimitate guvernului condus de premierul Hamad⁴. Deși la nivel simbolic poziția guvernului Tobruk este semnificativă, la nivel practic aceasta nu va duce la schimbări semnificative. Parlamente, guverne și forțe armate paralele coexistă deja pe teritoriul național. Aspectul relevant, astăzi, constă în înăbușirea tonului de ambele părți, rezultat al dorinței împărtășite de a dezaputernici pe celălalt din toate punctele de vedere.

În aceleași zile, la Tripoli și în suburbiile de sud ale capitalei, au fost furioși lupte aprige între miliţiile rivale⁵. Ciocnirile, pe lângă faptul că au provocat mai multe victime, au evidențiat un alt aspect important al Libiei: influența și „autoritatea” din ce în ce mai limitată a instituțiilor, în special a celor din Tripolitania, față de miliții, punându-le una împotriva altora pentru control resurse și infrastructuri, cu scopul de a-și impune propria agendă și de a se deosebi proxy-uri față de actorii externi și interni.

Din 18 august, remorcherul dintre Tripoli și Tobruk a implicat și Banca Centrală a Libiei (BCL). Acesta din urmă, fiind instituția responsabilă de gestionarea și sortarea încasărilor provenite din Corporation National Oil, îndeplinește o sarcină fundamentală. Includerea sa în disputa dintre Vest și Est riscă să tragă țara în cea mai gravă criză din 2019. consiliul prezidențial, cu sediul în Tripoli, are îndepărtat⁶, acuzându-l de corupție, guvernatorul Băncii Centrale Sadir-Al-Kabir și întregul consiliu de administrație. Defenestrarea lui Al-Kabir, din cauza simpatiilor manifestate față de Est, combinată cu evadarea sa la Istanbul⁷ a provocat reacția generalului Haftar. Apelurile internaționale la dialog pentru a găsi o soluție nu au avut niciun folos. Pe 26 august, ordinul de a opri producția de petrol ca armă de presiune asupra Tripoli a venit de la Tobruk. După cum a confirmat însuși Saleh⁸, președinte al camera Reprezentanților, blocada va continua până când Al-Kabir se va întoarce la locul său.

Pentru a înțelege mai bine tipul de relații stabilite între cele două centre politice libiene și diferitele miliții prezente în întreaga țară, este mai ales regiunea Fezzan căreia trebuie să fim atenți. De o importanță vitală datorită poziției sale geografice, coridor care leagă Sahelul de coastele libiene și deci de Marea Mediterană, regiunea deșertică de sud a Libiei este cea care suferă de cele mai mari niveluri de instabilitate și precaritate. Aici jos, triburile principale (Tuareg, Tebu e Awlad Suleiman)⁹, au fost angajați în traficul ilicit de arme, droguri și persoane încă din vremea regimului colonelului Gaddafi. Libertatea substanțială acordată acestor grupuri etnice de a se întreține prin aceste practici, în schimbul loialității față de regim, a fost rețeta de succes adoptată pentru a coagula populația libiană, altfel prea variată. Odată dispărut lipiciul, capabil să netezească tendințele autonomiste, au reapărut rivalitățile aprinse care fuseseră ținute în pod, dar niciodată îngropate, mai ales între Tuareg e Tebu. Rivalități care sunt exploatate foarte bine de cele două centre politice pentru a pătrunde în regiunea strategică și a dobândi un avantaj tactic față de rivalul lor, într-un joc de alianțe precare și echilibre volatile care influențează la rândul lor situația politică și militară a Tripolitaniei și Cirenaica. Fezzanul ca test de turnesol al Libiei, unde tribalizarea excesivă, care a fost întotdeauna o caracteristică importantă a populațiilor libiene, nu mai pare potrivită pentru a fi canalizată către un interes mai larg.

Deși „politica” blocadelor energetice nu este o noutate la acele latitudini, blocarea parțială a majorității infrastructurilor dedicate producției și exportului de petrol libian nu este sustenabilă pentru o perioadă lungă de timp. Riscul, pe lângă creșterea tensiunilor dintre părți, decurge din posibilitatea intervențiilor armate pentru depășirea impasului. Impasul rezultat amenință serios plățile naționale și internaționale. Minimul de stabilitate politico-economică, realizat cu acordurile de la Geneva, pare a fi a miraj.

O posibilă relocare a lui Al-Kabir nu va rezolva problemele țării. Libia pare gata să adauge un nou capitol istoriei sale.