Nicolae Rao
Ed. Piemme, Milano 2024
pp. 223
Hazet 36 e linguriţă Aceștia sunt termeni necunoscuți astăzi de majoritatea oamenilor, dar bine cunoscuți de cei care, în anii șaptezeci, s-au trezit să trăiască printr-o perioadă de proteste violente în orașe precum Milano - scena celor mai mari și mai tragice acte de violență politică - unde este plasat acest eseu al lui Nicola Rao, directorul de comunicații al Rai. Autorul a avut ocazia să vizualizeze procesele-verbale ale consiliilor școlare și municipale și propozițiile referitoare la acea perioadă. De asemenea, i-a intervievat pe câțiva dintre protagoniștii acelei epoci, o epocă în care se considera normal să ieșim să vezi sânge pe trotuare, o epocă în care se ducea un adevărat război, cu morți și răniți, un război însă uitat sau pe care oamenii voiau să-l uite și care se ducea pe stradă, dar mai ales în școli și universități.
„După mai bine de jumătate de secol, mai sunt cei care au trăit acei ani care preferă să vorbească despre acea perioadă sub garanția anonimatului.”
Settimo și Molinari, două școli de la periferia Milanului, „Sunt avanposturile antifascismului militant. […] Da, pentru că militanța politică este un alt must al tinerilor din acești ani alb-negru”. Aici se află Katanga - echipele de securitate ale Mișcării Studențești a Universității din Milano comandate de Mario Capanna - și Avanguardia Operaia, ambele colective de extremă stânga.
Mario Capanna este cel care conduce protestele împotriva profesorilor de la Statale, vinovat că s-a opus dictatului său „care a stabilit ce să întrebe studenții în timpul examenului și, de asemenea, ce să le întrebe. Și mai presus de toate, ce notă să-i dau?”
Profesorul Pietro Trimarchi, profesor titular de instituții de drept privat, pentru că a îndrăznit să se răzvrătească împotriva acestui sistem, așa cum se relatează în depoziția unui polițist care încercase să-l apere, „era acoperit de scuipat într-un mod impresionant. Spit îi alerga pe față, pe gât, pe haine. Elevii o aruncau în jur.”
În 1971, apare armaHazet 36, o cheie, foarte comoda si functionala intrucat poate fi ascunsa sub un trenci sau jacheta fara a fi vazuta. Și începe să se răspândească „un neologism: linguriță. Adică agresiunea organizată a unui grup de oameni asupra unei ținte unice, fără apărare.".
„Primul cap rupt de chei a fost al lui Leonardo Avella, în vârstă de douăzeci de ani, militant al Frontului Tineretului.” Este Ajunul Crăciunului din 1972. Va fi primul dintr-o serie lungă.
Violența se răspândește, de ambele părți ale spectrului politic, și crește în intensitate. La 28 mai 1974, în Piazza della Loggia, Brescia, o bombă a explodat în timpul unei demonstrații împotriva violenței fasciste. „Cel de la Brescia este poate cel mai puțin misterios dintre masacre, cel puțin în ceea ce privește originea și motivația sa: o bombă fascistă plasată într-o demonstrație a dușmanilor declarați, a antifasciștilor. […] Furia antifascistă explodează în toată Italia”. Multe secțiuni ale MSI și Cisnal au fost atacate. „Mai mult, silogismul acestor ani este strict și nu permite nuanțe sau distincții: masacrul este fascist – MSI este partidul fasciștilor – MSI este responsabil pentru masacrul. Evident că nu este așa, dar logica și luciditatea lasă loc din ce în ce mai mult nebuniei și dorinței de răzbunare”. Așa că pe 17 iunie s-a întâmplat ca Brigăzile Roșii să atace un sediu al MSI, în via Zabarella, în Padova, ucigând cele două persoane care se aflau înăuntru. „Acestea sunt primele două decese cauzate de Brigăzile Roșii.”
Între timp, la Milano, atacurile asupra elevilor de dreapta continuă la școală. „Diktatul este întotdeauna același: nu trebuie să intri pentru că ești fascist.” La Molinari este un student care este monitorizat de politia morala a institutului. Numele lui este Sergio Ramelli și frecventează Frontul Tineretului.
O zi din prima săptămână a lunii decembrie „profesorul de italiană atribuie clasei lui Sergio un eseu despre Brigăzile Roșii”. Sergio își exprimă ideile arătând cu degetul violența criminală a Brigăzilor Roșii, referindu-se la masacrul de la Padova. „Colegul de clasă însărcinat cu strângerea eseurilor și să le ducă în salonul profesorilor este interceptat de o patrulă roșie, care îi fură scrierile și începe să le cerceteze. Să înțeleagă dacă cineva a scris ceva greșit despre Brigăzile Roșii și găsesc pe cineva. Da, este Sergio însuși, vinovat că a definit Brigăzile Roșii drept criminali și manipulatori, nu revoluționari. Câteva ore mai târziu, pe avizierul din atriumul mare al Molinari apar două foi de hârtie, prinse cu chinuri. Deasupra este o scriere roșie: Iată TEMA UNUI FASCIST. Textul este plin de subliniere roșii. Porțile iadului sunt pe cale să se deschidă pentru Sergio.”
În anul următor, pe 13 ianuarie, în timpul unei lecții, a fost luat de o celulă a Avanguardia Operaia și obligat să ștergă, cu o pensulă, scrierile fasciste apărute pe peretele școlii. Pe 3 februarie, însoțit de tatăl său pentru a cere permisiunea de a se transfera la o altă școală, a fost atacat de aproximativ cincizeci de „gardieni ai revoluției”, care se adunaseră în afara președinției. „Sergio se simte rău și leșină, sunt chemate ambulanța și poliția”.
Sergio își schimbă școala, înscriindu-se la un institut privat. Pe de altă parte, scopul „tovarășilor” era să „expulzați „fasciștii” din toate școlile publice pentru a-i împiedica să se implice în […] chiar și cel mai mic prozelitism”.
Pe 13 martie, la ora 12.55:XNUMX, în timp ce își parca scuterul sub casă, a avut loc atacul care avea să ducă la moartea acestuia. Atacat la cap de mai multe persoane cu chei, a fost internat la spitalul Beretta. „Diagnosticul imediat este următorul: traumatism cranian. Răni lacerate și contuzate la nivelul scalpului cu scurgere de substanță cerebrală și stare comatoasă”.
Pe 29 aprilie 1975, dupa 47 zile de agonie, Sergio, la doar 18 ani, a murit.
Cortegiul funerar, de teamă să nu fie mai multe violențe, mai mult sânge, mai multe morți, nu a fost autorizat, dar sicriul, pe 2 mai, a fost escortat de militanții neofasciști de la morgă la biserică, trecând prin fața Facultății de Medicină, de la ferestrele căreia mulți militanți ai Avanguardia Operaia au fotografiat „negrilor”. „Trebuie spus că ziarele din toate partidele reprezentate în Parlament, de la Unità la Secolo d’Italia, vor condamna uciderea lui Sergio fără nicio afirmație sau dar”.
După 10 ani de tăcere, „Pentru că mulți oameni din oraș știau cine sunt autorii acelei crime”, cei opt autori, care la momentul asasinarii lui Sergio făceau parte din serviciul de securitate Avanguardia Operaia al Facultății de Medicină și, în cea mai mare parte, deveniseră doctori între timp, au fost arestați în 1985, grație investigațiilor efectuate de judecătorul Guido Salvini, și ulterior condamnați pentru omor voluntar. După arestarea sa, într-o conferință din 12 octombrie 1985 organizată la Milano de Democrazia Proletaria și la care au participat toți cei care au făcut istoria stângii și extremei stângi italiene, unul dintre părinții filozofiei contemporane, Ludovico Geymonat, susține: Apropo de violență, sunt cei care spun: „Sunt împotriva oricăror forme de violență”. Ei bine, nu eu. Nu sunt împotriva tuturor formelor de violență. Am fost partizan și am folosit violența, dar cred că important este să facem distincția între violența justă și cea nedreaptă.
Intervine și Miriam Mafai, jurnalist „președintele Federației Naționale a Presei, apropiat PCI, care în zilele precedente a scris un articol foarte dur în ziarul său împotriva asasinilor lui Ramelli”. Adresându-se direct lui Mario Capanna, el spune: „Ramelli nu a fost o greșeală, ci o crimă.” Acest lucru se datorează faptului că linia pe care doreau să o treacă era aceea „un episod de violență, chiar dacă criminal, rămâne un episod, care nu poate submina sau păta istoria stângii radicale și a antifascismului militant.[…] Adevărul este exact invers. Din cauza unei serii de împrejurări fortuite, doar întâmplător asasinarea Ramelli a fost singurul episod fatal, dar atacurile cu chei asupra „dușmanilor” interni și externi au fost o practică organizată, sistematică și răspândită, care a implicat sute și sute de tineri, mulți dintre ei nu au fost niciodată identificați, arestați și judecați”.
Numai în Milano, „cucchini” raportați sunt în jur de două sute, cu o medie de patru sau cinci atacatori pentru fiecare bătaie cu bâte și chei. Adăugând la acestea superiorii ierarhici ai atacatorilor, numărul persoanelor implicate ajunge la aproximativ o mie. „Ei bine, militanții de extremă stângă identificați, acuzați sau condamnați pentru aceste atacuri au fost mai puțin de 100.” Acestora „Trebuie să adăugăm acele persoane care au desfășurat activități de „poliție paralelă”: urmărire, fotografiere sau videoclipuri, amenințări, telefoane anonime, răpiri fulger cu furturi de jurnale sau documente. Și aici, foarte puțini oameni vor fi identificați ca responsabili.”
Un sezon de violență, așadar, cel trăit în acei ani, unde pe lângă cei politici, mai sunt și alte responsabilități, de căutat. „în familii, în sindicate, în jurnalism, în școli. […] Pentru că numai dacă înțelegem pe deplin cum s-ar fi putut întâmpla ceea ce s-a întâmplat, vom fi siguri că sezonul intoleranței va rămâne doar o amintire tragică în istoria acestei țări. Și asta nu se va mai întoarce niciodată.”
Gianlorenzo Capano
