În Italia, în ceea ce privește securitatea, dar nu numai, se pare că politica tinde să nu abordeze problemele care se înfloresc în timp până când o criză le scoate în ziare. Un pic ca o casnică leneșă, care se crede deșteaptă, care continuă să ascundă praful sub covoare, până acoperă adevărate dune sahariene.
În acel moment devine uneori imposibil să rezolvi problemele cu care nu ai vrut să le confrunți anterior sau, în orice caz, rezolvarea lor poate necesita mai mult timp, mai mulți bani și uneori pierderea credibilității.
În legătură cu misiunea UNIFIL din Sudul Libanului (prezentă din 1978, la care Italia a participat din 1982 și din care a fost aproape constant cel mai mare contributor de forțe din 2006) mulți oameni solicită astăzi implementarea Rezoluția Consiliului de Securitate 1701 din 2006.
Această rezoluție la paragraful 81 necesar, printre altele:
► înființarea unei zone între râul Litani și râul Linia albastră (care ar fi de fapt granița dintre Israel și Liban, națiuni încă în război, deoarece nu s-a încheiat niciun tratat de pace) dintr-o zonă în care singurele formațiuni armate erau UNIFIL și FA libaneză obișnuită. Prin urmare, aceasta a avut în vedere retragerea atât a israelienilor (care a avut loc prompt în coordonare cu desfășurarea UNIFIL II) cât și a Hezbollah (care de fapt nu a avut loc niciodată)
► că nu existau forțe militare în tot Libanul fără autorizația guvernului de la Beirut. Evident asta nu sa întâmplat niciodată iar în Liban continuă să funcționeze grupuri care preiau ordine de la Teheran și Damasc (deși cu acordul tacit al puternicului partid șiit).
La paragraful 112 se stabilește că o UNIFIL „întărită” față de perioada 1978-2006 ar trebui să supravegheze implementarea a ceea ce este stabilit prin Rezoluție și, mai ales, la paragraful 12.3 autorizează UNIFIL să întreprindă toate acțiunile necesare și în limita capacităților sale pentru a preveni utilizarea zonei dintre râul Litani și Linia Albastră pentru activități ostile.
Fără a dori să exprime judecăți de valoare, este clar că, după 18 ani, rezoluția 1701 nu a fost pusă în aplicare pe deplin. Nu numai că, spre deosebire de IDF, Hezbollah și alte formațiuni militare care nu răspund (cel puțin oficial) guvernului de la Beirut continuă să opereze cu o libertate de acțiune îngrijorătoare și să lanseze atacuri împotriva Israelului de pe teritoriul libanez. Atacurile la care IDF răspunde evident. Mai mult, în acești 18 ani, Hezbollah și-a sporit fără îndoială capacitățile militare, inclusiv în sudul Libanului și a achiziționat cantități îngrijorătoare de rachete balistice cu rază scurtă și medie de acțiune, precum și rachete de diferite tipuri și raze..
Pare clar că Rezoluția 1701 nu a fost niciodată pusă în aplicare și că Națiunile Unite nu au capacitatea de a gestiona o forță militară capabilă să pună în aplicare o rezoluție atât de ambițioasă. Astăzi pare clar tuturor, dar am avut 18 ani să ne dăm seama. Să te gândești la acțiune acum, când Israelul pare că și-a pierdut (pe bună dreptate) răbdarea, pare hotărât târziu.
Nici nu ne putem aștepta ca în contextul geopolitic actual, Consiliul de Securitate al ONU să poată face SUA să converge spre o poziție nouă și mai decisivă în ceea ce privește rolul UNIFIL (într-o criză clară de conducere, cu Biden paralizat, Harris în electorală). campanie cu teama de a nu pierde sprijinul electoratului pro-arab sau pro-israelian și al coșmarului Trump care se profilează), Rusia (care în regiune este strâns legată de Teheran și Damasc și care, prin urmare, nu ar accepta nimic care să nu-l displace pe Hezbollah), China (care din eșecul ONU ar avea toate avantajele de a-și spori rolul de nou negociator pentru Orientul Mijlociu, așa cum sa demonstrat deja prin acordurile dintre Iran și Arabia Saudită) și Franța (a cărei politică externă este astăzi mai mult ca niciodată ostatic al propriei sale influenţe în scădere în fostele colonii islamice).
În vremuri nebănuite, și ca cel mai mare contributor de forțe (atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ), am fi putut (și poate ar fi trebuit) să amenințăm cu retragerea contingentului nostru din UNIFIL dacă condițiile nu s-ar fi schimbat. Astăzi o astfel de ipoteză ar fi nedemnă și în orice caz nu ar mai obține rezultatele dorite.
Este foarte probabil ca Israelul, dacă nu obține anumite asigurări la nivel politic, să lanseze o operațiune militară, deși limitată, în Liban traversând zona de operațiuni UNIFIL.
Ce ar face „căștile albastre” în acest caz? Vor respecta prevederile articolelor 11 și 12 din Rezoluția 1701 des citată și vor bloca avansul Merkava cu corpurile lor? Nu, absolut, deoarece de fapt nu au putut să-l împiedice pe Hezbollah din Sudul Libanului să tragă cu rachete în satele israeliene din nordul țării.
Lasă-i să se închidă în bazele lor în siguranță (ce deja văzut cu contingentul ONU în Bosnia în 1995) sau dacă se decide o retragere de urgență improbabilă și aproape impracticabilă (care ar putea face ca retragerea NATO din Kabul să pară o lucrare de mare măiestrie logistică) cu toate acestea, credibilitatea ONU și UNIFIL în Orientul Mijlociu ar fi spulberată (pe care mulți membri permanenți ai Consiliului de Securitate probabil că nu îl deranjează deloc).
1 UNSCR 1701 alin. 8. „solicită Israelului și Libanului să sprijine o încetare permanentă a focului și o soluție pe termen lung bazată pe următoarele principii și elemente: – respectarea deplină a Liniei Albastre de către ambele părți; – măsuri de securitate pentru a preveni reluarea ostilităților, inclusiv stabilirea între Linia Albastră și râul Litani a unei zone libere de orice S/RES/1701 (2006) 06-46503 3 personal armat, bunuri și arme, altele decât cele ale Guvernul Libanului și al UNIFIL, astfel cum este autorizat la paragraful 11, desfășurat în această zonă; – punerea în aplicare deplină a prevederilor relevante din Acordurile de la Taif și ale rezoluțiilor 1559 (2004) și 1680 (2006), care impun dezarmarea tuturor grupurilor armate din Liban, astfel încât, în conformitate cu decizia cabinetului libanez din 27 iulie 2006, nu vor exista arme sau autoritate în Liban în afară de cea a statului libanez; – nicio forță străină în Liban fără acordul guvernului său; – nicio vânzare sau furnizare de arme și materiale conexe către Liban, cu excepția cazurilor autorizate de guvernul său; – furnizarea către Națiunile Unite a tuturor hărților rămase ale minelor antipersonal din Liban aflate în posesia Israelului;”
2 UNSCR 1701 alin. 11. „Hotărăște, pentru a suplimenta și a spori forța în număr, echipament, mandat și sfera operațiunilor, să autorizeze o creștere a forței UNIFIL la maximum 15,000 de militari și ca forța să, pe lângă îndeplinirea sa mandat conform rezoluțiilor 425 și 426 (1978): (a) Monitorizarea încetării ostilităților; (b) să însoțească și să sprijine forțele armate libaneze pe măsură ce acestea se desfășoară în sud, inclusiv de-a lungul Liniei Albastre, pe măsură ce Israelul își retrage forțele armate din Liban, în conformitate cu alineatul (2); (c) să își coordoneze activitățile legate de paragraful 11 litera (b) cu Guvernul Libanului și Guvernul Israelului; (d) să-și extindă asistența pentru a contribui la asigurarea accesului umanitar la populațiile civile și la întoarcerea voluntară și în siguranță a persoanelor strămutate; (e) Asistență forțelor armate libaneze în luarea de măsuri în vederea stabilirii zonei menționate la paragraful 8; (f) să asiste Guvernul Libanului, la cererea acestuia, să pună în aplicare paragraful 14;”
3 UNSCR 1701 pentru 12"Acționând în sprijinul unei cereri din partea Guvernului Libanului de a desfășura o forță internațională care să o ajute să își exercite autoritatea pe întreg teritoriul, autorizează UNIFIL să ia toate măsurile necesare în zonele de desfășurare a forțelor sale și, după cum consideră în limitele capacităților sale, să să se asigure că aria sa de operațiuni S/RES/1701 (2006) 4 06-46503 nu este utilizată pentru activități ostile de nici un fel, pentru a rezista încercărilor prin mijloace forțate de a-l împiedica să-și îndeplinească atribuțiile care îi revin sub mandatul Consiliului de Securitate , și pentru a proteja personalul, instalațiile, instalațiile și echipamentele Națiunilor Unite, pentru a asigura securitatea și libertatea de mișcare a personalului Națiunilor Unite, a lucrătorilor umanitari și, fără a aduce atingere responsabilității Guvernului Libanului, pentru a proteja civilii aflați sub amenințarea iminentă a violenței fizice.;“
