Am citit în Corriere și în diverse ziare locale despre controversa care a apărut în legătură cu Comandoul italian de raid, care anul acesta ajunge la a 37-a ediție. Declarațiile diferitelor organizații pacifiste/antimilitariste s-au ridicat împotriva culturii războiului, a militarizării târâtoare și așa mai departe, asupra cărora nu voi insista: sunt poziții ideologice tradiționale și bine înrădăcinate în Italia și, prin urmare, le respect.
Nici măcar nu mă surprinde ignoranța subiectului, evidentă în comunicatele de presă ale diferitelor asociații: politicienii italieni au competențe minime în chestiuni militare și acest lucru datează încă din perioada postbelică, când, pentru a evita diviziunile în Parlament, problemele militare erau de fapt delegate Guvernului.1.
Cât despre Comandoul Italian de Raid, acesta a fost organizat de UNUCI Milano în urma unor competiții internaționale similare care s-au desfășurat în Franța, Austria, Elveția și Germania, zone ușor accesibile de către cei care locuiau în nordul Italiei. Acolo au descoperit că rezerviștii existau și erau antrenați, că se putea ieși în pădure și chiar să se tragă cu arme adevărate, că Verband der Reservisten nu era un cimitir de elefanți cu stele. A fost, de asemenea, un moment de renaștere pentru UNUCI, care la acea vreme fusese redusă la puțin mai mult decât un sistem de infirmieri. Să ne amintim că UNUCI – la acea vreme un organism auxiliar al statului – are instruirea ca funcție principală în statutul său, prin urmare, anumite activități erau și sunt complet legale și regulate.
Ceea ce ne putem întreba în schimb este: dar de ce se trezesc unii oameni abia acum dacă această cursă durează de aproape 40 de ani?
Acest tip de competiție se desfășoară de obicei în zone militare, dar nu neapărat, de fapt comunitățile locale ajută și împărtășesc mândria acestor activități sportive și militare în același timp.
Scriitorul a participat la cel puțin 50 dintre aceste concursuri, atât în Italia, cât și în străinătate. Niciodată în 30 de ani nu am văzut pancarte sau demonstrații ostile. Propun, așadar, o ipoteză: în momentul în care fantoma războiului reapare în Europa, fuga de realitate crește, războiul este exorcizat prin negarea realității sale și a simbolurilor sale, unul dintre acestea fiind în mod necesar armata.
Nimeni nu ar descuraja un atlet să se antreneze, în timp ce unui soldat aflat în permisie nu i se permite să facă acest lucru. Angoasa colectivă există, dar în acest moment nu este reglementată.
Mark Pasquali
Sunt de acord și vă mulțumesc pentru scrisoare. Pentru cei care au trăit îndeaproape competițiile UNUCI, nu este surprinzător să vadă cât de puțin sunt înțelese. Nu veți găsi fanatici sau nostalgici camuflați, ci cetățeni – adesea rezerviști sau foști militari – care aleg, cu un spirit serios și calm, să mențină în viață o abilitate. Oameni care nu caută vizibilitate sau aplauze, dar care știu că în caz de extremă urgență ar putea, fără ezitare, să ia din nou o pușcă și să o folosească. Nu din ideologie, ci din simț civic.
În timp ce astăzi discutăm reforme ipotetice ale proiectului sau ale rezervei operaționale, uităm că instruirea credibilă durează ani de zile. Ani pe care nu îi avem. De aceea, cei care continuă să se antreneze – pe cheltuiala lor, în tăcere generală – nu ar trebui să fie obiectul suspiciunii sau al controverselor, ci cel puțin al unui minim respect, dacă nu chiar al simpatiei.
Andrea Cucco
1. Reconstituirea armatei italiene 1945-1955 / Filippo Cappellano, Andrea Crescenzi eds. – Roma, IMM-uri, 2022, p. 51.
Fotografie. autor (1991)
