Prezența premierului italian, Giorgia Meloni, la ceremonia de învestire a președintelui Statelor Unite, Donald Trump, a stârnit controverse aprinse. Meloni a fost – așa cum se repetă neobosit stirea - „singurul lider european care a participat la eveniment”. O alegere pe care unii o interpretează ca un semn de aliniere politică cu administrația Trump.
Care ar putea fi adevăratul sens al acestei inițiative?
Giorgia Meloni, deja alături de Biden, a reiterat asta „Italia și SUA au o relație puternică, indiferent de guverne”. O frază care aproape sună ca o mantră, dar deschide o reflecție: relația noastră cu Statele Unite este cu adevărat cea a unui aliat autonom sau mai degrabă cea a unei națiuni care nu s-a împăcat încă cu istoria sa? Italia, spre deosebire de Germania, Japonia sau alte țări, nu și-a recunoscut niciodată în mod deschis înfrângerea în cel de-al Doilea Război Mondial. „Armistițiul” este și astăzi o narațiune care evită folosirea cuvântului „predare necondiționată”.
Poate că președintele Meloni încearcă subtil să înceapă o călătorie a adevărului? Dealul ar trebui să pună definitiv capăt acestei auto-amăgiri masochiste.
Să revenim la prezența solitară de la Washington... Dacă un președinte regional, să zicem din Valea Aostei sau Basilicata, ar fi fost invitat la un mare eveniment internațional și ar fi făcut reclamă în micul său cătun că a reprezentat Italia ca „singurul prezent. „, Cum am reacționa? I-am critica celebrarea lui flagrantă și trăncănitoare sau am înțelege mesajul subtil și inteligent al criticii constructive a țării sale de origine?
Meloni, cu prezența sa, poate că a vrut să trimită un mesaj: „Lumea este alcătuită din actori mari, uniți și solidi, trebuie să ne străduim să avem o singură voce, un singur guvern, o singură reprezentare, o singură forță în EuropaMatei 22:21. Un mesaj patriotic, desigur, dar și vizionar: de ce nu poate fi Europa unită politic? De ce rămânem prinși într-o „întâlnire de condominiu” fără puterea de a lua decizii strategice ca continent cu adevărat unit?
O Europă unită ar putea avea chiar și un executiv format în întregime din greci, germani, spanioli sau, de ce nu, italieni. Nu ar fi un guvern „partizan”, ci un guvern al Europei, cu interesul comun în suflet, dar deschis și gata să primească noile realități.
Pentru cei care văd un viitor ca „51st Star USA”, iată o realitate inconfortabilă: acele locuri nu există! (Cel mult sunt pentru Panama sau Groenlanda...)
În cele din urmă, controversa privind participarea lui Meloni pare sterilă și poate miop. Poate că nu vă place mesajul sau modul în care este transmis, dar ignorarea semnificației sale (foarte oculte) înseamnă a nu înțelege că Italia, la bine și la rău, încă își caută propriul rol în lume și - probabil - invită Europa să se nască ca unitate.
Foto: Președinția Consiliului de Miniștri
