Fețe și fețe. Ucraina între sfințenie și prostituție

Din cartea lui Sirach
Sir 27,5-8 (NV) [gr. 27,4-7]

Când scuturi o sită, rămân deșeuri;
deci când un bărbat se ceartă, îi apar defectele.
Vazele ceramicistului sunt testate în cuptor,
Deci modul de raționament este testul pentru un bărbat.
Fructele arată cum este crescut copacul,
astfel cuvântul dezvăluie gândurile inimii.
Nu lăuda pe nimeni înainte de a vorbi,
căci acesta este testul oamenilor.

Fără îndoială, trăsăturile de caracter ale unui individ se dezvăluie atunci când se confruntă cu altul într-o discuție și, de multe ori, asta se întâmplă indiferent de ceea ce spune, este suficient să observăm atitudinile care însoțesc cuvintele. Dacă este Trump sau Putin, nu este nevoie de niciun efort de decriptare semiologică și de decodare psihologică a para-verbalului. Ambele sunt întruchiparea conceptului de volum, în sensul „transparenței”, pe care am îmbrățișat-o cu toții iluzoriu și entuziasmat la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut.

Iată, deci, alegerea de a cita „cartea lui Sirach” pentru a face o reflecție rapidă asupra spectacolului oferit de întâlnirea Trump-Zelensky (una acțiune (nici Festivalul de la Sanremo nu a avut vreodată!) și apoi a trecut la o comparație între metodele de comunicare adoptate de Trump și cele ale președintelui rus Putin.

„Cura” pseudodialogului care a avut loc între bunicul paternalist Trump care-l mustră sever pe Zelensky, va intra nepotul nestăpânit și nerecunoscător, într-adevăr, a intrat deja în istoria comunicării și a ciuruit efectiv refuzurile/defectele protagoniștilor, în special ale lui Trump. Zelensky, forțat într-un colț de o agresiune verbală și posturală care cu siguranță nu sugera o întâlnire între șefii de stat, a reușit doar să facă aluzie la câteva obiecții defensive și nu a putut face nimic împotriva duo-ului Trump-Vance, un alt element cheie al triumviratului format de președintele american cu el însuși și Elon Musk. Și tocmai intervenția „în două sensuri” adoptată adesea de Trump reprezintă un element de originalitate.

Căutarea constantă de „întărire” oferită acum de Musk, acum de Vance, care participă la intervențiile sale oficiale cu un rol care îl plasează ca un primul dintre egali este un element hotărât inovator. Atitudinea este aceea a unui individ care, fără să se exprime deschis, îi spune interlocutorului: „Vorbește fără mirare și fără rezerve, ei sunt cu mine…”

Acesta este modelul „șef de cartier cu gardă de corp”, o formă de oprimare în care puterea lider Este susținut de principalii săi acoliți. Dacă Trump singur, mai ales în întâlnirea cu Zelensky, își amintește de „bunicul strict” menționat mai sus, duoul cu vicepreședintele Vance pare să fi ieșit dintr-un episod de Soprano: doi acoliți care, într-o manieră intimidantă, cer bani de protecție – în acest caz plătiți în pământuri rare – de la victima de serviciu.

În acest sens, problema pământurilor rare, în care Ucraina este bogată (nu numai grâu, deci!), duce la reflecție. Trump vrea minerale. În vremuri nebănuite, am scris despre importanța pe care o are litiul pentru Rusia, care nu aparține pământurilor rare, dar este totuși un mineral valoros, și pentru aplicațiile sale militare:

„Vrem să pornim de la o lectură specială a motivelor invaziei Ucrainei și a obstinației cu care Kremlinul vrea să ocupe Donbasul cu orice preț. În acest caz, motivațiile rusești nu trebuie căutate în problemele legate de apărarea populației de limbă rusă din zonă, ci mai degrabă în resursele sale minerale”¹

Putin vrea și minerale. Deci, s-ar putea să nu mai fie o problemă de identitate națională, sau cel puțin nu numai.

Celălalt aspect interesant care reiese din „sită” este tocmai cel al modul grup, atât de diferită de atitudinea „un om la comandă” caracteristică lui Putin.

Putin este un monarh absolut, un țar care îi ține la distanță pe membrii „cercului magic” de care se înconjoară, mereu și în orice caz.

De exemplu, să ne amintim de imaginea emblematică a lui stând la un capăt al unei mese lungi, discutând cu generalul Valery Gerasimov, șeful Statului Major General al Apărării Federației Ruse, și Serghei Șoigu, ministrul apărării la acea vreme, stând unul lângă celălalt la o distanță considerabilă de președintele rus. Ca să nu mai vorbim de modul în care îi tratează sistematic pe toți cei care, chiar dacă aparțincercul interior, când nu își mențin rolul de da-bărbați la cererea lor. Membrii dinstabilire Cei lui Putin, spre deosebire de cei ai lui Trump, nu au demnitatea de „semeni Angliei”, ci sunt doar purtători de cuvânt.

În orice caz, indiferent dacă este vorba despre un "lider cu întărire” sau „lider „singuratic” abordarea acestor autocrați se bazează întotdeauna pe etica marchizului del Grillo interpretat de marele Alberto Sordi.

Un element care îl unește însă pe președintele Statelor Unite și pe cel rus este adoptarea unor forme suprareale de propagandă, cu care încearcă să facă conținuturi acceptabile, evident în contradicție cu realitatea și, în general, improbabile sau antiistorice.

Până la venirea lui Trump la putere, Putin a fost exemplul paradigmatic al utilizării acestor tehnici de comunicare, inclusiv „negarea plauzibilă”.², bine reprezentată de narațiunea referitoare la „denazificarea” Ucrainei, pentru a justifica „operațiunea specială” – vai de oricine o numește „război” – sau misiunea divină întreprinsă de Rusia, sfințită de Patriarhul ortodox Chiril I, împotriva Occidentului corupt și purtător de valori negative. Astăzi, autosfințirea lui Trump, scăpat de atacurile din campania electorală prin voință divină, îl apropie mult mai mult de noul său aliat, până la punctul de a-l face să declare că Rusia nu a invadat Ucraina și că Zelensky este un dictator. Clipul video demn de Oscar Gaz Vegas. Ceea ce contează cu adevărat este că există oaudiență gata să primească aceste mesaje și să acționeze ca o casă de sunet pentru conținutul lor.

În anii 1970, plimbându-se pe străzile orașului, era obișnuit să dai peste următoarea scriere scrisă pe pereți: „Italia din NATO!” De multă vreme, susținătorii ideologiei pro-sovietice sau, în orice caz, anti-americane au sperat, dacă nu la dizolvarea Alianței Atlantice, măcar la îndepărtarea Peninsulei noastre din sfera de influență a Statelor Unite. Acum nu mai este nevoie ca cei care încă se opun cu vehement umbrelei militare americane să fie prea agitați: Trump se gândește să se retragă din Alianță sau, cel puțin, să o pună sub semnul întrebării..

Cert este că, indiferent de ceea ce Trump va implementa efectiv și dacă consecințele pe termen lung vor urma sfârșitului mandatului său, Europa trebuie să învețe lecția.

Mă alătur corului democrațiilor îndoliate pentru a cere atât unitatea economică, cât și unitatea comună a apărării. Mai ales pentru o Apărare comună (cu D mare). O Apărare care, net de participarea stelelor, vede guvernele europene unite dacă, în absența pisicii americane, șoarecele rus nu este tentat de dorința de a testa reacția lumii libere – și, deci, slabă în sensul Putinian – începând prin a desfășura o „operațiune specială” în țările baltice, pentru a o continua poate în Finlanda și, de ce nu, să demonstreze dincolo de pielea poloneză, indignând, de ce nu, să demonstreze dincolo de frontiera poloneză se vinde la un preț mare, așa cum sa întâmplat în Ucraina. Deja, în Ucraina, unde cu tot respectul pentru pacifisti tout court (iertați jocul de cuvinte) rezistența și voința de a lupta aveau puține speranțe de a învinge, dar cel puțin au demonstrat că o invazie nu este o plimbare în parc așa cum credea Putin (sau da-bărbați l-au făcut să creadă).

Cel mai vulgar aspect al întregii povești este trădarea unei femei (Ucraina) care este mai întâi ajutată să scape de un violator (Rusia), căreia i se cer apoi favoruri sexuale (pământuri rare) în schimbul ajutorului oferit. Și în timp ce faci asta, îi șoptești și asta la ureche la urma urmei, el o cerea.