Pe măsură ce știrile despre crime și crime din vară se apropie de sfârșit, marile teme devin din nou cele ale geopoliticii și războiului. Pe de altă parte, noi, oameni de antrenori și virologi, suntem și analiști și strategi militari de 3 ani.
Astăzi, 8 septembrie, vom auzi din nou ectenii despre o dată – dezbinătoare – care ar trebui, dimpotrivă, să unească. Cineva va vorbi despre începutul „mântuirii” și „eliberarii”, altcineva despre „trădarea” dezgustătoare. Nimeni, aproape un secol mai târziu, nu va avea curajul să spună adevărul despre ceea ce restul lumii își amintește ca fiind al nostru „Predare necondiționată”: o întindere de piele de urs pe care o numim în mod eunuc „Armistițiu” (Treccani - Încetarea operațiunilor de război între armatele beligerante și, prin urmare, și acordul prin care doi sau mai mulți beligeranți convin, prin comandanții supremi ai forțelor armate operaționale respective, să suspende ostilitățile, de multe ori pentru a acorda timp negocierilor.).
Ei ajung în comentariile la articolele acestui ziar foarte des considerații de tip „Suntem/sunteți slujitori ai SUA!”, „sclavii NATO” sau orice altceva.
Ar trebui să fim jigniți? Instinctiv, chiar și doar pentru tonuri, ar fi firesc. Dar să fim sinceri... Sclavia în istorie a fost și rezultatul înfrângerilor: supraviețuitorii puteau deveni sclavi sau se puteau confrunta cu alte tipuri de soluții „pripite”. Statutul în care căzuse cineva era totuși clar și conștient. Pe scurt, cei care, aplecați, i-au slujit pe noii stăpâni cu siguranță nu au numit-o „voluntar”. O dimensiune care, însă, după ani de zile și în cazul mărinimității maestrului, le-a permis uneori chiar oamenilor să-și recapete libertatea*.
De 81 de ani ne prefacem că săpăm pământul altora (vezi economie) sau că suntem masacrați în arene (vezi misiuni) fără să admitem că suntem forțați pentru că suntem învinși.
Cum vom putea vreodată să pretindem libertatea dacă primul obstacol este minciuna pe care ne-o spunem noi înșine? Cum putem avea respectul și viitoarea prietenie autentică a Aliaților dacă încă ne arătăm a fi atât de lași încât să nu ne putem privi în oglindă fără „smecherii”?
Vom fi multă vreme obiectul ridicolului internațional (în culise este încă mai mult decât prezent) sau vom continua să ne poziționăm în „protagoniști” atunci când, cel mult, suntem doar „castori”: cei care, dacă este necesar, te rănești?
Este reconfortant să ne amintim, doi ani mai târziu, de un coleg și profesionist de frunte ca Bruno Vespa care, în fața provocărilor, a avut curajul rar să admită adevărul („Door to Door” din 22).
Când o vor face instituțiile noastre „democratice și republicane”?
* Il sclav eliberat era un sclav care, în Roma antică, obținuse libertatea, deseori prin înmânarea stăpânului său. Deși eliberat, liberul nu s-a bucurat de aceleași drepturi ca un cetățean născut liber, ci a dobândit un statut intermediar: a devenit un civis Romanus, cu unele limitări, precum imposibilitatea accesării anumitor funcții publice. Cu toate acestea, a păstrat adesea o legătură de loialitate cu fostul stăpân, numit patron, căruia îi mai datora niște îndatoriri.
De asemenea, citește: Septembrie 1943: „Predare necondiționată”
